iar galopez

sunt șef de serieeeee! and now, we celebrate…

după care consiliul facultății, senat poate… the great ascension has begun

i’m sorry i met you darling

random thoughts

e a 4a săptămână de când nu am mai călcat în Târgoviște. e ciudat. cred că am atins punctul în care mă simt total rupt de cuibul acela colcăind de mediocritate. întocmai cum puii proaspăt născuți își rod cordonul ombilical până la măreața, inevitabila rupere a acestuia. aici e bine și nu prea. îmi ocup timpul cu tot felul de prostii – doar, doar totul o căpăta un sens. fac mereu ceva, sperând că nu o să am timp să înțeleg nimic. cu cât înțeleg mai puțin, cu atât zâmbetul ce a-nflorit într-un incubator va persista mai mult.

cred că am o criză de anxietate. îmi simt inima cum bate. ceasul ticăie. vântul lovește ritmic în geam. totul e separat în cadențe, organizat în arii, o adevărată simfonie. oare de ce viața este izolată în fractale și nu curge pur și simplu? oare dacă nu am conștientiza timpul, momentul, ar fi mai bine? sunt neliniștit, nervos, speriat. nu îmi dau seama de ce. cu siguranță am o criză de anxietate.

te-am visat azi noapte. da, pe tine. care tu? tu, oricine ai fi [acum]. sau poate nu am dormit deloc. eram doar noi doi. cer, nori, muzică, o țigară. filosofie ieftină. promisiuni naive. un vis prea scurt. poate că penitența ar ajuta cu ceva în procesul reabilitării mele sufletești. sau răbdarea. sau indiferența. le-am încercat pe toate. sau poate sunt un naufragiat. un naufragiat în lumea lui. și nicio minune nu se profilează. poate că sunt un idealist incurabil. poate sunt doar un prost cu pretenții. dar un lucru e sigur: iamnotokay…

numărul bestiei

“I left alone, my mind was blank
I needed time to think, to get the memories from my mind…”

e greu. e greu să te schimbi. pentru că odată cu schimbarea vine și conștientizarea unei singurătăți latente, totale. singur, singur, singur. numai de unul singur. o transmutare artificială, forțată, într-un acvariu propice unei vieți îndelungate și monotone. începi să înțelegi nimicul din care vii și în care te vei întoarce, de asemenea că în sinuoasa ta peregrinare dinspre nimic spre alt nimic nu vei pierde nimic și nici nu vei câștiga nimic.
“What did I see? Can I believe
That what I saw that night was real and not just fantasy?”

și cel mai mare inamic devin amintirile. și incertitudinea cu care se încununează. incertitudinea unui trecut ce merită amintit. am un trecut? e real ce am trăit eu? cum ar fi fost altfel? senzațiile ne definesc existența? prea multe întrebări, prea multe castele de nisip luate de val.
“Just what I saw in my old dreams
Were the reflections of my warped mind staring back at me…”

și totuși, nu chiar eul meu zguduit este mărturia trecutului la care tânjesc așa de sălbatic? felul în care mă urăsc și în care mă iert mereu este garanția unicității trecutului pe care mi l-am ales. un vis, da… și totuși, pentru a deveni vis trebuie să fie urmat și de o trezire, altfel este moarte… spectrul ce mă privește din oglindă este visul pe care tocmai l-am catalogat drept vis.
” ‘Cause in my dreams, it’s always there
The evil face that twists my mind and brings me to despair…”

fiara zace ascunsă undeva, așteptând momentul oportun. și frica nu este stârnită neapărat de fiară, ci de iminența ei. teroarea își împlântă stiletul în carne și în suflet. iar Omului, obosit de a trăi în teama de fiară și de sine, i se face dor de somn și vis…

“I’m coming back, I will return,
I will possess your body and I’ll make you burn
I have the fire, I have the force
I have the power to make my evil take its course…”

și povestea se termină cu începutul.

îngeri

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

îngeri deraiați pe rute pământene

îngeri cu formol în vene

au început să cadă. cerul,

flagel deschis,

de pasageri fără bilet s-a săturat

și molcom penele le-a sfârtecat,

îngerii clandestini în zloată și-n uitare i-a-necat.

———————————————

stoluri de scrum se strâng, se-adună

fantomatice arcade se dărâmă,

iar îngerii, eroi carbonizați, se frâng

în amintirea păcatelor nebună.

———————————————–

valea plângerii vuiește.

le-a venit vremea.

iată, îngerii își dreg funebrul cor,

iar eu, sfidând nezisul,

zbor și râd și-mi fac curaj și mor.

——————————————-

a rămas raiul fără îngeri

sau îngerii fără rai?…

retribuţia divină

închid ochii. mă încrunt. încerc să mă trezesc. deschid ochii. sunt tot aici. e realitate? nu poate fi real, nu are cum, e imposibil. e un coşmar. la fel de real ca şi mine. abia acum înţeleg proverbele alea învechite şi penibile. “se învârte roata”. “după faptă şi răsplată”. să mă simt vinovat pentru trecutul meu? să îmi pese de viitor? contează măcar ceva?

tocmai am primit o a doua şansă de la Soartă. nu ştiu dacă să o accept. nu ştiu dacă o merit. poate că ar trebui să fiu deversat alături de cei ca mine. oare de ce am fost salvat? ce am în plus faţă de ceilalţi păcătoşi?

luna amară – ego nr. 4

de cât de mult ţi-ai dorit să crezi
nu poţi fără să o vezi
de cât de mult te urăşti când pierzi
nu poţi să visezi
ce ciudat e să nu simt nimic
vreau să mă ridic
ce ciudat e să nu mai zic
“vreau să mor un pic”

alerg şi alerg şi încerc să scap
alerg şi alerg şi totul se-ntâmplă
doar in cap…
doar in cap…

numai alţii sunt nebuni
tu eşti cel mai blând şi bun
numai alţii-s vinovaţi
numai alţii sunt rataţi
cât de trist e să te văd
şi să nu pot să te cred
nu vreau să mă cunosc, să te cunosc
să îl cunosc, să ne cunosc, să vă cunosc
să recunosc
nu mai vreau să fug…

bucureşti…

poate că mă iau prea în serios. poate că devin un nemernic fără suflet. un copac găunos şi exotic. poate că o să reuşesc din nou să scriu. poate că voi scăpa de acel fals self-contentment, de care am devenit scârbit şi în acelaşi timp dependent. poate voi reuşi să îmi dezlipesc masca de pe faţă fără a o lua cu tot cu piele şi a rămâne urâţit pe veci. poate că mâine nu voi dori. poate că deja nu îmi mai place postul ăsta. poate că voi sări în Marele Fluviu şi mă voi lăsa doar dus de curent, voi bate apa cu picioarele, aşa e mai comod…

tgv again. e ciudat că lucrul de aici pe care îl iubesc cel mai mult şi pentru care mă întorc este muzica mea… muzica adunată de mine în timp de 4 ani. fiecare melodie aleasă cu grijă. fiecare solo, fiecare notă. se spune că solourile scurte sunt cele mai horrorshow. „shine on you crazy diamond”, par examplu. nu am auzit un solo mai pur, mai echivoc, mai trist. 15 secunde de blândă agonie. acel avânt resemnat ce ştie că va fi decimat dacă se va dezlănţui, acel arc absolut conştient de faptul că, trimiţându-şi săgeata, se va şi rupe. sacrificiu mic. ce contează un arc?…

dar este total counterproductive să îmi lipsească tgvul. şi totuşi, ceea ce mă sperie cel mai mult la bucureşti este că singurele mele arme sunt visele mele. nu am nimic altceva. dacă le pierd… o să mă pierd.

bucureşti…

“Tare mi-e teamă că n-am înţeles nimic din tine,

Tare mi-e teamă că n-ai înţeles nimic din mine,

Tare mi-e teamă că suntem chit.” (Marin Sorescu)

the doors – take it as it comes [remix]

Time to live
Time to lie
Time to laugh
Time to die
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Time to walk
Time to run
Time to aim your arrows
At the sun
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Go real slow
You like it more and more
Take it as it comes
Specialize in having fun
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Moving much too fast…
Moving much too fast…

————————————————–

bucureştiul e super; e exact mediul pentru care am fost plămădit eu; freedom, fire, life;  pot avea orice, trebuie doar să întind mâna şi să iau.

şi totuşi mi-e teamă de bucureşti. mi-e teamă că o să mă sece de feeling, că o să devin un prădător fără inimă şi fără remuşcări. mă mişc prea repede. metroul mă fură. sunt damaged şi periculos. bucureşti, mi-e frică de tine şi de mine.

despre câini

aţi mai văzut vreodată un om – câine în pula goală cu cafeaua în mână? păi, niciodată nu e prea târziu.

şi acum vreo două glume de ora 3 noaptea:

1. Q: De ce nu se merge prin junglă între orele 12 si 2 noaptea?

A: Că se paraşutează elefanţi.

Q: Şi de ce sunt crocodilii plaţi?…

A: Că au mers prin junglă între orele 12 şi 2.

2. Q: Ce are blană, merge în două picioare şi sângerează?

A: O jumătate de câine.

(ăsta e probabil cel mai bun banc pe care l-am auzit vreodată; mulţumiri fratelui IcSs pentru informaţii şi pentru inspiraţie. Ah, şi mai pun o poză cu bizarul om – câine ca să vă bântuie nopţile )

last day in tgv

azi e ultima mea zi ca târgoviştean. plouă. suntem sincron, se pare că simţim la fel, eu şi cerul. oftez, mă uit la geanta goală din mijlocul camerei. cu cât va fi ea mai plină, cu atât voi rămâne eu mai gol şi fără sens.

joi am fost la deschidere. s-a cântat Gaudeamus, au cuvântat câţiva profesori de seamă, după care au fost numiţi şi aplaudaţi primii 10 intraţi, printre care şi eu. am un program lejer, aproape 15 ore pe săptămână plus o zi liberă. cantina e la parter, preţurile sunt modice (felul I şi două porţii de felul II m-au costat 6 lei).toate orele o să le am în Moxa, adică 30 de secunde de mers pe jos. cuptor cu microunde, frigider, totul ok.

deşi totul se anunţă perfect, îmi pare rău că plec. de ce să mă mint? orăşelul ăsta a fost centrul universului meu timp de 19 ani, nu îmi concepeam existenţa altundeva decât în micul nostru târg. ascult The Beatles, privesc pe geam şi îmi amintesc. nu vreau să uit. nu vreau să mă schimb. îmi vreau timpul înapoi. nu pot să scot ceva frumos sau care măcar să nu sune a clişeu, sunt gol ca şi geamantanul meu…

The Beatles – All My Loving

Close your eyes and I’ll kiss you
Tomorrow I’ll miss you
Remember I’ll always be true.
And then while i’m away,
I’ll write home every day
And I’ll send all my loving to you.

I’ll pretend that I’m kissing
The lips I am missing
And hope that my dreams will come true.
And then while I’m away,
I’ll write home every day
And i’ll send all my loving to you.

All my loving I will send to you,
All my loving, darling, I’ll be true…

all in all.

trebuie să scriu. trebuie să îmi iau gândurile, să le adun într-un mănunchi şi să le vărs în acest lighean. trebuie.

e ciudat. niciodată nu mi s-a mai întâmplat să nu pot exprima un sentiment în cuvinte. puteam să găsesc măcar o comparaţie pentru a exemplifica starea mea din acel moment. azi, nu pot. vreau mai mult ca niciodată să spun lumii, să urlu, să îmi cânt destinul şi tinereţea, sângele clocotind şi zâmbetul cu care mă grăbesc prin viaţă. dar unele lucruri nu pot fi explicate. nimeni nu-mi va putea explica de ce nu pot opri timpul, să suspend o clipă numai a mea şi să rămân acolo, tânăr, eul meu maxim, explozia de lumină.

mâine plec la deschidere.nu voi sta decât o zi, abia duminică mă mut cu totul. am noroc. am noroc de o cameră de lux (uite că pun şi câteva poze cu ea), se pare că am şi colegi de cameră exact ca mine, am nenumărate motive ca să vreau să mă întorc cât mai des în Târgul meu iubit, nu am bani şi nici datorii, nu am permis dar îl voi lua eu, cunosc atâţia oameni speciali de care sunt sigur că ţin la mine, am făcut lucruri pe care sunt sigur că nu le-a mai făcut absolut nimeni înaintea mea, sunt FERICIT. “Dacă măcar pentru o clipă din lunga ta viaţă poţi spune că ai fost pe deplin fericit, înseamnă că nu ai trăit degeaba”, a grăit un mare înţelept…

privesc norii desprinşi parcă dintr-un tablou primăvăratic şi îmi dau seama că, într-un fel, suntem ca ei. au apărut printr-un hazard, la o răscruce a vântului, apei, presiunii şi multor alte chestii meteorologice. ei nu sunt conştienţi de minunea existenţei lor. se lasă mutaţi de ici-colo de curenţii de aer, mai plâng uneori când sunt supăraţi, alteori strălucesc şi toată lumea le admiră dantela fină şi intangibilă, iar într-un final, obosiţi de peregrinări incerte şi într-un final lipsite de scop se spulberă, se împrăştie, iar din esenţa lor fărâmiţată se vor forma la un moment dat, prin acelaşi proces complicat şi inexplicabil, alţi nori. un ciclu firesc, frumos, perfect. norii îşi acceptă soarta. ei sunt împăcaţi cu timpul.

all in all, dacă acum scriu după mult timp de pauză, promit să postez de câte ori voi putea, chiar dacă voi fi extrem de ocupat cu învăţatul (şi celelate ).

Camera mea de cămin (scuzaţi şifonarea foilor, sunt scanate)

de ce ţi-e frică nu scapi

am picat, nu îmi vine să cred, am picat oraşul, unde iau toţi proştii!

nu ştiu exact cum de data asta nu a mers reţeta, am avut cruciuliţa de la Ierusalim, hainele norocoase, mi-am zis rugăciunile necesare, mi-am pus dorinţa adecvată… uite că Dumnezeu a vrut să îmi demonstreze ceva, probabil, şi anume că nu sunt El – nici măcar pe aproape.

mă rog… treaba a fost destul de simplă – colţ de intersecţie (fără trecere) – era să dau peste o femeie care traversa, mi-a apăsat repede frâna, s-a dat cu capul de parbriz, i-a picat caşcheta, eu am început să râd ca boul. Mă rog. Nu pot să zic că sunt chiar trist, cine mă cunoaşte  ştie şi că eu nu renunţ niciodată, dacă va fi nevoie să susţin examenul de 685748 ori ca să îl iau, de atâtea ori îl voi da. Nu a ost să fie de data asta, poate aşa a fost scris.

mâine se afişează repartizările pe cămine. cu siguranţă voi fi la Moxa D.

paranoia existenţială [medley]

înoţi într-un acvariu şi mai lipeşti câte un ochi

de geamul opac. prea opac.

deşi tot ceea ce vezi e o reflexie slabă, cunoscută, un chip schimonosit şi obosit

îţi dai seama că

eşti privit.

—————————

sunt down şi plouă.

mă simt scuipat de undeva de sus

grinning faces mii şi mii

shiny teeth

privind cum eşuez  ca un ţestos bătrân

pe un uscat promiţător, nemeritat.

plouă. sfinţii mă scuipă. au gura plină de napalm

dulce.

noroc cu carapacea mea încercată.

şi totuşi privindu-mi mâna dreaptă

văd două găuri ce rânjesc din carnea-mi sfârâindă.

carapace fisurată?

Aş vrea să-mi croşetez pielea, timpul

sau sufletul

un goblen mare şi frumos

să împletesc fiecare nod

şi să privesc mândru.

—————————

pyroheart. flammable. take care.

killing / dying

aşa cum m-a rugat Vlad, m-am gândit şi eu la câteva chestii pentru care aş fi în stare să mor sau să omor. mi-a fost foarte greu să găsesc câteva, cred că iubesc şi apreciez prea mult viaţa. totuşi, am ajuns la concluzia că aş fi în stare să (o)mor dacă:

• în felul acesta l-aş salva pe frate-miu de la moarte
• ţara mi-ar cere-o
• prin asta aş rămâne în istorie (măcar pe wikipedia)
• ar fi singurul mod de a ieşi dintr-o monotonie cruntă şi prelungită
• în schimb aş căpăta măcar o clipă de fericire totală, neîngrădită
• prin asta aş putea schimba lumea în bine

nu este un clasament, este o listă. cam lame, ştiu. Great idea, Vlad!

fatidicul număr 23

până la urmă am dat azi sala. am luat 23 şi marţi la 8 am oraşul. sper să nu îmi sară vreo babă descreierată pe trecere.

bineînţeles, mi-am luat hainele norocoase, m-am rugat înainte de a intra la examen, acelaşi ritual care nu m-a dezamăgit niciodată. a fost şi o fază funny – văd eu că am făcut 22 de puncte şi mai aveam totuşi o întrebare la dispoziţie. sunt atât de surescitat şi grăbit încât nu o citesc, o pun la nimereală şi mă ridic să plec. mă caută ăla pe listă… “Antonescu Dan – 23 de puncte… admis” la care eu “Nuuuuu… am 22!”. “Ai 23 băiete”,  se încruntă el

la drumul înapoi spre casă am trecut pe lângă liceu. era pauză. lumea ieşise la ţigară. pentru un moment am vrut să stau, să fumez şi eu cu ei, dar imediat mi-am dat seama că nu mai aparţineam şi că nu mai aveam ce căuta acolo. aşa că m-am întristat şi m-am dus acasă.

file de jurnal

mâine începe şcoala pentru copiii mici haha. o să merg şi eu la şcoală ca să râd un pic de ei şi totodată pentru a da flori profesorilor cărora le datorez succesele mele. parcă ieri începeam clasa a 12a, fără niciun stres sau frică de bacul şi examenul ce urmau să vină. sper să mă revăd şi cu persoane cu care, involuntar sau poate inconştient, am răcit legăturile (da, voi, prieteni ), chestie pe care o regret şi îmi promit să încerc să o repar.

poimâine am examenul pentru şcoala de şoferi. nu este deloc atât de uşor pe cât credeam eu, ignorant infatuat. cu greu scot 22 de puncte. totuşi, sper să trec proba teoretică. nici nu concep să pic. abia acum am prins o poftă de a lucra întrebări şi a acoperi toate golurile. stau în faţa calculatorului, ascult Bolero al lui Ravel, bag ţigară după ţigară, cafea după cafea şi lucrez.

în rest, viitorul sună interesant, promiţător, dement, plin de feeling şi evenimente. cam atât de pe frontul de est. Kudos.

parazit

ăsta e genul ăla de zi în care mă trezesc la 3 şi îmi dau seama că sunt mic şi meschin

că undeva acolo sus s-a scris o nuvelă tristă şi meditativă

că nu sunt impermeabil

că nu am cerut numere de telefon când trebuia

că dispar încet încet şi totuşi fără a conta în vreun fel

că lumea asta e pusă în mişcare de bani şi feromoni şi atât

că sunt ca un fel de bibelou ciobit la o licitaţie de rahat şi se strigă “gratis!gratis!nimeni?…”

că sunt plin de greşeli sunt o greşeală am greşit şi voi greşi

pentru că aşa mi-a fost scris şi nu pot face nimic în legătură cu nimic

eu nu exist, ci  SUBZIST.

arhitectul

îşi făcea planuri şi schiţe

fantezist se transcria în forme, culori

avea pretenţii înalte, pesemne voia

să construiască ceva mare şi rece

până la nori.

——————————————–

hoţ lipsit de inimă, el zidea

suflete golaşe şi perverse

zvârcolindu-se-n eter şi-n zloata

viselor de el culese.

mai lua din stânga, în dreapta punea

şi la balansul dorit ajungea.

cărămizile urlau, se zbăteau,

prinse în mreaja dorinţelor lui, fumegau.

——————————————–

şi-a reuşit. un castel de cristal, translucid

sfidând văzduhul aparent arvunit.

să-şi contemple creaţia dorind a privit

în oglinda zidului.

——————————————–

cleştarul strălucitor lustruit proiecta

chipuri frumoase şi triste,

tâmple falnice pe care parcă le ştia…

a încercat să le-atingă. dar zidul

puternic, rece, strident, de el construit

l-a oprit.

——————————————–

un fior, o remuşcare de-o clipă. şi-atât.

arhitectul a plecat

să-şi construiască alt castel, pe-un câmp arat,

mai urât, cu cărămizi, de data asta,

locuibil.

5 septembrie, adică azi.

am parte de cea mai interesantă, palpitantă, frumoasă vacanţă ever! e ciudat că de fiecare când se întunecă un drum se luminează altul, că nu fac două zile la rând acelaşi lucru, că viaţa mea este un adrenaline rush, o explozie. că am găsit un nou obiectiv tangibil pentru care să mă zbat, că m-am reparat suddenly şi dintr-o dată.

şi cel mai ciudat este că am atins un fel de inner balance pe care îl căutam de mult timp şi pe care nimic şi nimeni nu îl pot perturba, că am devenit împăcat cu mine însumi.

o singură parte rea: de pe 25… îmi iau la revedere de la orăşelul ăsta, cu toate monotoniile sale, cu toate persoanele la care ţin. dar amintirile rămân. în 10 zile am examen pentru şcoala de şoferi, şi totuşi sunt atât de exaltat că mi-e o târşă absolută de a deschide cartea aia. peştele cel mare este aruncat în marele ocean. se termină un volum. sau poate doar un capitol.

iar acum, ca să nu fie postul prea plictisitor, vă voi prezenta nişte fotografii bizare, făcute între orele 3:00 şi 5:00, în diverse locuri, unul mai bizar decât altul, de nişte bizari.

photo 1 – “a fascinating discovery”

photo 2 – “wtf man, is that a rock???”

photo 3 – “călărind neantul”

photo 4 – “altarul”

photo 5 – “drag and drop”

dap. icss scoate un copac din pământ şi aleargă cu el pe mijlocul străzii…

cam atât pentru acum. am muuuuulte de povestit, şi atât de puţin timp. promit să scriu mai multe şi mai explicit în viitorul apropiat