şi stau toată noaptea. şi fiecare melodie pe care o ascult e parcă o reflexie a mea. oglinzi paralele. “oh well, ’cause nothing is lost, it’s just frozen in frost” serios? pentru că uneori, câteodată, tot ce e mai frumos, tot ce ai bun, tot ce te ridică din pleavă şi îţi schiţează aura, se pierde. uneori oamenii se pierd. şi rămân singuri şi mediocri, un fel de excrescenţe în coasta lumii.şi vai, ce greu e să răsari din propria mocirlă…

putem înflori numai prin şansă. marile realizări sunt acelea la care nu te aştepţi. nimic din ceea ce am obţinut printr-o muncă asiduă, ucigându-mi ani de viaţă şi nervi şi rupându-mi din suflet câte un pic. neaşteptatul “deus ex machina”, acea clipă de magie care te încarcă inimaginabil  – o dragoste ce apare din senin, să dai o fugă la mare în weekend, un examen la care ai avut şansa să copiezi şi ai făcut-o şi ai luat o notă mare, un prieten apărând de niciunde, o rugăciune sinceră şi din inimă. overall, per total viaţă, astea sunt nimicuri, însă ele ne menţin fericiţi.

e ora 4 jumate şi eu am mâine de la 9. mai am o săptămână şi începe sesiunea. am 20 de ani şi în câteva zeci de ani nu voi mai fi. viaţa e o serie de deadlineuri pe care le încălcăm sau nu. bătrâni, singuri, amorţiţi în ceea ce credem că este viaţa. ne îngropăm visele, gândirea, murim treptat pentru ca la final să îndeplinim o simplă formalitate. ne este aşa frică de termenele pe care tot noi singuri ni le fixăm, noi cei vinovaţi de noi înşine. noi muncim şi purtăm cămăşi şi ştim ce sunt ROA şi Spread şi prin asta suntem mai buni, noi care facem mereu ce ni se spune şi ne îmbătăm de necaz şi spargem sticle şi cântăm această sublimă şi de povestit nepoţilor viaţă.

soarta mea e responsabilitatea mea. e vina mea că nu învăţ. e vina mea că nu fac nimic şi doar visez şi că îmi amintesc şi că îmi pare rău şi că mă căiesc şi că îmi promit degeaba şi că pierd şi că dezamăgesc şi că viaţa îmi piere aiurea, aiurea, ca o fată frumoasă din metrou pe care o priveşti pe furiş şi fără speranţă 3 staţii. metroul… metroul e fascinant. locul unde oamenii se topesc – pleoape lăsate, privit în gol, oameni transparenţi. perspectivele ţi se restrâng exponenţial în metrou.

dar oamenii vin. oamenii se duc. acesta este nonsensul existenţial. dacă totul e atât de schimbător, de imposibil de cuantificat, de scurt, ce rost mai are? – un amalgam de frământări şi trăiri zadarnice, pe care nimeni în veci în afară de tine nu şi le va aminti. nu ar trebui să simţim nimic, să avem pretenţia la nimic, nu suntem legende, eroi, artişti. nu ne putem vindeca marea cicatrice cu care ne-am născut, şi anume speranţa că odată, cândva, va fi cineva cu care să ne împărtăşim nimicul, cineva care să ne iubească la fel cum i-am putea noi iubi. dar totul e inegal (am citit undeva că până nici picioarele nu sunt  la fel de lungi).

aşa că trăim mai departe şi sperăm şi ne dorim neaşteptatul şi ne resemnăm în faţa vieţii ce uneori pare prostească şi fără cap şi coadă, şi găsim timp să şi visăm, să răsărim, să fumăm şi iar să visăm, să alergăm prin ploaie şi să zâmbim zilei de mâine.

să conștientizezi fiecare bucată de tine ce ai pierdut-o

(sau ai aruncat-o scârbit, sau poate ai dăruit-o)

avântat, neinspirat.

să-ți dai seama că viața ta e din vina ta, și că,

într-o lume în care totul e făcut să se ciobească,

tu te-ai ciobit mai mult ca oricine.

că nu mai poți să simți nimic, nici frig, nici război, nici plăcere,

că amorțeala te-a lovit mai mult viclean decât moale

că gata cu tine cu cel vechi,

gata cu iubirile nătângi

gata cu știința și frica

a venit timpul

să-ți bei otrava.

e greu să colorezi spaţiile albe din viaţa ta. trebuie multă inventivitate, sarcasm, sânge rece. eu nu am destul din niciuna. eu mă mulţumesc în a mă chirci şi a-mi extirpa toate fantomele pe care mi le-am declarat străine, just to be sure. şi petele de culoare sunt tot străine. nimicul e bun, cel mai bun, tentant de bun. vise, idealuri, cafele stângace, le-am pus la păstrare pe alei părăsite, pentru vremuri mai bune.

deocamdată sunt încovoiat, minim, respingător. nu vă obosiţi să mă studiaţi cu chipurile voastre de aramă, transpirate în cocleală. aştept iarna, sau primăvara, sau vara, sau nu ştiu…

“felul în care trăieşti, gândurile macabre, joaca ta cu mâna în păr şi ţigările de la 4 dimineaţa, toată irosirea asta de neimaginat mă face să-mi pun întrebarea… de ce te urăşti tu aşa de mult? te consumi într-o vină de care numai tu ştii, şi mai grav că îi tragi şi pe ceilalţi după tine. îţi cauţi în pungă, cum e o vorbă la ţară. nu o să vină nicio minune şi nicio minunată să te salveze pe tine şi să-ţi repare viaţa. e tragic, să ştii…”

îţi mulţumesc. şi totuşi, nu mă ajută cu nimic…

there’s no need to argue anymore
i gave all i could
but it left me so sore
and the thing that makes me mad
is the one thing that i had
i  knew, i knew, i’d lose you
you’ll always be special to me

and i remember all the
things we once shared
watching tv movies on
the living room armchair

but they say it will work out fine
was it all a waste of time
cause i knew, i knew, i’d lose you
you’ll always be special to me

will i forget in time
you said i was on your mind
there’s no need to argue
no need to argue anymore
there’s no need to argue anymore…

poate că mă rog de băutura din față-mi să mi te exileze departe, să nu mai știu de mine, nici de tine, de nimic. să dorm o epocă, să iau o pauză de la viață, să mă trezesc în vremuri mai bune. să fi murit tot ceea ce apreciez și iubesc, ca să am și eu puterea să mă dezleg de lanțurile astea care, mă jur, mi-au intrat pe sub piele.

și mă rog, mă rog necontenit, să nu fie un miraj silueta spre care mă îndrept, să nu mă bălăcesc din nou în nisip, să nu îmi mai scape printre degete când o voi ține în mână. parcă mă aflu în fața unui stand din acelea, și deasupra scrie “satisfaction guaranteed”, și tocmai de aceea trebuie să fii atent la ce cumperi, pentru că ai putea să-ți pierzi banii, sau, în cazul meu, sufletul. să te alegi numai cu un premiu de consolare, o pereche de cercei sau o amintire, să ridici din umeri și să treci la următorul mincinos de stand, bineînțeles mai sărac, până când rămâi fără bani, sau fără suflet.

oh, spirit rudimentar, ești atât de departe de soare. ai uitat de culorile lumii, ți-ai construit aripi de Icar și te îndrepți full speed ahead spre lumina absolută, devoratoare. ești atât de fragil și avântul ți-e atât de curajos, s-ar putea să te ciobești pe drum. privește, ți se face cu mâna, suntem la numai o aruncătură de secundă lumină de neputința ta.

până o să ne ajungi din urmă, poți să te desfeți în continuare în berile și țigările și  încercările tale pointless să te minți că nu ești singur în lupta ta. dar ești singur, singur, singur ca nimeni altul, și nimeni nu e atât de nesăbuit să ți se alăture în periplul ăsta dement. pentru că, așa cum spunea Schoppenhauer, cei ca tine nu vor putea fi niciodată fericiți și nici nu vor putea face fericiți pe alții.

așa că înghite în sec, și speră să trăiești cât mai repede…

da, acest ceva zace în cărţile copilăriei noastre, pe când citeam poveşti cu feţi-frumoşi ce salvau ilene cosânzene. este o esenţă instabilă, ce răbufneşte odată şi după aceea nimic nu mai poate fi la fel, soarta te trece prin apă şi foc, iar tu nu poţi decât să te supui, pentru că nu mai eşti tu cel care-ţi dictează, ci săraca ta inimă, stângace şi totuşi atât de dornică. şi lupţi, şi lupţi fără speranţă, “totul sau nimic” – îţi şopteşti, mori şi renaşti şi iar mori ca să renaşti mai puternic…

şi lupţi cu tot ce se află pe lumea asta. lupţi cu soarta, cu ea, cu tine, cu inima ta, ai vrea să ţi-o scoţi din piept şi să o pui la frigare, şi totuşi eşti mai avântat ca niciodată… între timp înveţi şi să faci cafea şi să ierţi, oh, şi într-un final, într-un spasm fantastic, inima ta te învinge, rupe toate barierele şi, plin de căinţă, golit de speranţă, martir ce-şi trădează breasla, recunoşti ceea ce ai mai recunoscut de mii de ori în gând, să nu te-audă nimeni.

şi atunci când auzi un şoptit stins în ureche, repetându-ţi vorbele, şi un obraz umed se lipeşte de al tău, atunci simţi că eşti izbăvit, că inima ta a devenit una cu tine, că nimic în lumea asta rece nu a mai fost, nici nu va fi ca două inimi grăindu-şi în tăcere. realizezi că poezioarele tale de duzină ar vitregi farmecul tăinuit al acestui război tăcut, pe care îl pierd şi îl câştigă amândoi, deopotrivă zei şi cerşetori de sentimente.

aşa că, mă limitez în a-mi recunoaşte stângăcia şi a nu vorbi despre ceea ce-mi este cel mai drag.

[...]

>>…nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se împrăştiase. Avui
net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o
voi mai scrie… Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de… În
schimb căpătam certitudinea ameţitoare că mă iubea foarte tare
şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara acestui lucru. Şi
întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se
păru mică: la mine sau nu, în alt oraş sau în lună, toate acestea mi se
păreau acum neînsemnate.<<

fumezi o țigară ce trebuia fumată demult, îți vine să vomiți – fiecare fum te doare, pătrunde artificial în plămâni și în creier. dar știi că trebuie să o fumezi. ca medicamentele zdrobite și pitite în dulciuri pe care mi le dădea mama când eram mic. cu fiecare fum, mai evapori ceva. e un proces dureros și necesar, această golire. îți dai seama că nici holurile întunecate și poate prea scurte, nici taxiurile gonind în miez de noapte, nici caritatea sentimentală, nu sunt noțiuni demne de tine. sunt căcaturi scornite de oameni mediocri, căcaturi cu care nu merită nici măcar să-ți încarci memoria.

te uiți din nou pe geam. nu a fost o noapte cu lună plină, asta-i clar. deasupra casino palace se arcuiește o aură rozalie, adorabilă, un fel de vulvă a cerului. te așezi pe gresie; lângă tine, țigara încă mai fumegă; îți pare rău de ea, dar numai pentru o clipă. dimineața asta ești fericit, pentru că te-a făcut mai bogat cu un răsărit.

——————————————————————————————————

da, blogul ăsta amărât este din nou vizibil. sper că am scăpat de hateri. am zeci de drafturi, infinite idei, transpir catharsis. nu știu dacă o să las commenturile, în fine, mă rog, voi vedea. deci, vă mai aștept.

zâmbesc. pentru că am fost întotdeauna sigur că tot ce există există pentru că aveam eu nevoie de un scenariu să mă desfăşor, de un decor pentru marea mea piesă de teatru. acum mă întreb – de ce un decor atât de prost? poate că am crezut greşit, poate că nu sunt decât o firimitură (mi-am amintit de tine, M, cum voiai să mă pictezi ca pe o explozie de lumină într-o mare de negru).

şi totuşi, un crez îmi rămâne de neclintit:  în universul ăsta pângărit, ce se zbate cu toată fiinţa lui imensă şi râncedă să te corupă, să te decoloreze, ca mai apoi să te înghită hulpav, nu poţi să te întemeiezi decât pe vise. pentru că ele vor fi mereu ale tale şi nimeni nu ţi le va putea răpi. numai aşa vei putea valsa scenariul acesta jegos.

aşa că îmi promit ca şi pe viitor să fiu cu sufletul vraişte, să nu subscriu la nimicul vostru colectiv, să mă joc cu mâinile în păr, să fumez şi să mă uit la stele. voi rămâne la fel de inexplicabil, încăpăţânat, contradictoriu, la fel, la fel, la fel. ACELAŞI DAN.

a venit ziua când toate magazinele s-au închis, când contururile s-au dezvăluit false, cinice, întrerupte. când m-am tăiat în cărți de joc, când au săpat ca un cutter în mine și mi-am dat seama că am rămas cu o cicatrice și că jocurile de cărți nu duc nicăieri. o existență prăvălită în derizoriu, automatisme și stereotipii crunte, țigări peste țigări, suflul întrerupt, muțenia absolută.

totul e în van. o simfonie de drumeții pe marginea prăpastiei. o convalescență dezamăgitoare. am fumat o țigară strâmbă și frântă la mijloc, exact ca mine. îmi promisesem să o păstrez, totuși am fumat-o și mi-am făcut bagajele. am clipit, i-am promis timpului că nu s-a terminat, și am plecat, fără a privi în urmă la castelul de cărți ce ardea din temelii.

“time may change me/ but i can’t trace time…”

am încercat să te citesc

în ferestre larg deschise

în dimineți

pe razele de soare

ingrate, ruginite.

terapia mea era pervazul gol,

știam că ești acolo, încastrat

poate călărind un zid

sau un destin mai vitreg.

și câteodată m-am mai clătinat

de fulgere și pietre.

cădeam ca să răsar,

cădeam abrupt,

cădeam, priveam în sus

și te râvneam.

 .

dar ieri,

ieri te-am aflat sărac, necugetat și greu,

la fel ca mine.

clipind, te-am retezat de aripi

sau de coaste

și te-am îngropat în soare,

să bei și tu nestinsul

să vezi că focul doare.

 .

poate că ai să învii

cândva, demult

și-ai să-mi dezvălui

despre mine.

atunci o să te iert

și cu groază, dor, suspine

o să mă îndrept din nou

spre tine.

îmi spuneau că timpul bate afară din timp

nu mi-au spus mult, și nu mi-a păsat

și nu am mai vrut

să țin minte

spațiile, vidul, tragediile, fatalismele.

nu mai puteam să mă sufoc de cuvinte.

*

și poate că luna, stelele, nebuloasele m-au strigat,

dar am fugit cu tâmplele zgâriate

în cameră,

am salutat demonii

și ne-am continuat partida de șah.

regina zăcea pe jos, tribut însângerat,

alb uluit, alb sacrificat.

dezvăluiam și dezvăluiam și scrijeleam

știam c-a fost în van

că inima-mi e scrum

și c-am să pierd oricum.

da! de ce mi-e Frică încă nu am scăpat!
am uitat ce vroiam să vă spun.
îmi amintesc că era important,
îmi amintesc doar că am uitat!
nu! nu mi-o luaţi în nume de rău,
poate că azi nu vorbesc numai eu,
poate că vrei să vii în locul meu!

vreau să încerc tot ce n-am încercat!
vreau să uit tot ce-am învăţat!
vreau să v-arăt tot ce nu poate fi arătat!

da! de ce ţi-e Frică nu mai ai cum să scapi!
ai uitat de ce ai venit?
poate că ai venit doar să pleci!
uită tot!
lasă-mă pe mine să îţi arăt,
lasă-mă să te-nvăţ
ce se întâmplă acum cu tine,
Frica nu ţine cu mine,
Frica nu ţine cu noi,
Frica nu ţine cu tine,
animalele trăiesc printre noi.

sinceritatea curmă vieţi -
când o să înveţi?
vreau să pot să m-ascund,
vreau să văd cât mai mult,
vreau să văd când mi-e Frică cel mai mult!
poate nu are rost,
poate nu te cunosc,
dar poate că tu nu vrei să te cunosc…

stăteau aproape întinși și priveau fluviul alunecând previzibil și calm. el fuma impasibil, nu clipea; ea își torcea gândurile.

“vezi tu, eu sunt umbra din spatele tău. încearcă să mă cuprinzi. încearcă să scapi de mine. vei pica în țărână, cel mult. nu te pot încălzi, nimic mai mult decât reflecția ta rece și falsă.” trase cu sete din țigară și privi apa murdară, deșeurile venite de altundeva, cine știe de unde. “tu ai face baie în râul ăsta? e prea murdar pentru că celor ce au avut parte deja de el nu le-a păsat. e de neiertat. e o stigmă ce îi va ține pe toți departe.”

ea îi luă tâmplele albe între mâini și zise: “uite aici.” după care îl sărută în colțul gurii și întoarse privirea îngândurată spre râu.

umbra ei se contura pe suprafața apei, translucidă și înghețată. fluviul verde și murdar curgea nepăsător de dilema lui sau de umbra ei. era unul din momentele acelea de liniște netulburată. “mi-e teamă să mai închid ochii. mă simt ca fantoma unei fantome. nu am nevoie de visul tău ca să trăiesc. pot să respir și de unul singur.”

el plecă. ea își scălda picioarele în râul verde și molcom.

poate fi a ta,

cu scâncete stinse, poate o să-ți șoptesc și

povestea mea.

-

un interludiu să-ți cânt,

o viață să-ți mint,

să mă despici în cuvinte, din milă,

păcatul meu, în oameni de soare de mai,

dumnezeu de nicăieri, în strigăte aprinse de carne,  te tai.

-

aș vrea să renunț,

să-mi descleștez dinții, poate chiar mintea,

ești vie, cicatrice acum,

căci nu vei afla

povestea mea.

aşteaptă-mă cuminte, voi veni. dar

lasă-mi o clipă să

îmi beau mările,

să sfârtec ciclopii,

să-mbrăţişez agorele pustii

să-ţi pângăresc vestalele albe,

gâfâit, să te plâng la oracol,

să-mi fie dor de tine,

să nu fii.

-

mai lasă-mă o clipă, o viaţă, un an,

cavaler peticit pe maidan,

epistole pe briză să-ţi picur,

cu fregate şi minciuni să murdăresc nisipul,

să păcălesc vântul,

să cresc şi să zac

să-mi tai aripele şi-avântul.

-

nu te merit, departeo, mă ştii,

amfore cu vise îţi trimit,

în goblenu-ţi, penelopă, să mă ţii,

eu vin, şi vin mai susur decât vântul

căci tu îmi eşti zăgazul, şi mormântul.

dar am fost făcut să fiu actor. îmi știu partitura, o zic perfect, mirific, dintr-o suflare. e deja o rutină, anormalul a devenit o rutină. zâmbete, râsete, mâini, vise, dorințe, toate suplinind. obținute cu acest scop, folosite cu acest scop, aruncate atunci când nu mai erau în stare să înlocuiască. poate că avea dreptate C. eu îmi trag seva din nefericire.

încă o dovadă că sunt pe cale de dispariție. o încercare prea slabă, pasibilă de un CTRL+A, după care DEL. sunt din ce în ce mai transparent. întocmai cum vântul scutură plopii toamna, lăsându-i golași și tăcuți, timpul îmi fură toate secretele. le face banale. ce poate fi mai dureros pentru o pasăre decât să-și piardă lent capacitatea de a zbura?

tot ce îi va rămâne păsării va fi amintirea cerului.

Realize your youth while you have it. Don’t squander the gold of your days, listening to the tedious, trying to improve the hopeless failure, or giving away your life to the ignorant, the common, and the vulgar, which are the aims, the false ideals, of our age. Live! Live the wonderful life that is in you! Let nothing be lost upon you. Be always searching for new sensations. Be afraid of nothing.

The moment I met you I saw that you were quite unconscious of what you really are, what you really might be. There was so much about you that charmed me that I felt I must tell you something about yourself. I thought how tragic it would be if you were wasted. For there is such a little time that your youth will last – such a little time.

The common hill-flowers wither, but they blossom again. The laburnum will be as golden next June as it is now. In a month there will be purple stars on the clematis, and year after year the green night of its leaves will have its purple stars. But we never get back our youth. The pulse of joy that beats in us at twenty, becomes sluggish. Our limbs fail, our senses rot. We degenerate into hideous puppets, haunted by the memory of the passions of which we were too much afraid, and the exquisite temptations that we did not dare to yield to. Youth! Youth! There is absolutely nothing in the world but youth!”

***

“What has the actual lapse of time got to do with it? It is only shallow people who require years to get rid of an emotion. A man who is master of himself can end a sorrow as easily as he can invent a pleasure. I don’t want to be at the mercy of my emotions. I want to use them, to enjoy them, and to dominate them.”

i’ve been roaming around, i was looking down at all i see
painted faces fill the places I can’t reach.
you know that i could use somebody
someone like you and all you know and how you speak
countless lovers under cover of the street
you know that I could use somebody
someone like you.
off in the night while you live it up i’m off to sleep
waging wars to shake the poet and the beat
I hope it’s gonna make you notice
someone like me, someone like me
someone like me, somebody…
im ready now, i’m ready now
i’m ready now. for someone like you.

I’ve been roaming around, I was looking down at all I see.

stelele-ți zâmbesc pe cerul nopții.

stelele îți joacă stigma sorții.

———————————————

I.

îți mai amintești, băiete?

cum străluceai, cum zâmbet crud spuneai,

glorios, răsfrânt, cum te pierdeai,

fiu lacustru, înger rece, demon,

mai cântă-ne din lira ta o dată!

-

cum ai venit, eclipsă pogorâtă

avântul cosmogonic stăvilit,

suflare despicată în dorințe,

lutul,

focul închistat în scoarță de granit.

-

croit din vise în trezie beată,

o spasmă, un secret, o briză deviată

ai simțit.

ai visat o orhidee, om sărman,

un lujer subțiratic și plăpând

petale plânse, așteptânde, suspinând

orhidee exilată-n iad rusesc,

în taiga sau poate tundră aruncată

acolo unde lacrimile și simțirea amorțesc.

și ți-ai jurat să o găsești, să-ți spargi avântul

într-o corolă albă, singură, să-ți moară cântul.

-

tu, căutător, cel mai iubit de soartă și de ea,

de tulpină să o vitregești, să o salvezi

de tine, tundră,

și de ea.

-

un drum înșerpuit, ecou năvalnic

te vei revărsa,

cu greu o vei găsi,

o vei găsi.

-

dar înainte de-a pleca, mai murmură-ți o dată cântul,

slăvește tinerețea, focul sanct și fumul,

drumul ne’nceput și orhideea,

ia un fum și speră că

nu vei sfârși ca scrumul.

II.

unde ești?

obraz aspru, gând fetid, băiete

te-ai răstălmăcit

noroiul îți sticlește de pe ghete…

în orhidee și în seva ei ai obosit

s-aluneci în cuvânt, să te-mbeți, să ne mai cânți.

băiete, ai crescut.

-

pierdut în tundră, frig turbat, tăcere

genunchi zdreliți în orhidei, cădere

să nu câștigi, să nu renunți.

vise în contur de fildeș. clocot furibund.

razele de soare, chin zădărnicit, săgeți în suflet te pătrund.

scânteia din privire undeva-n alt timp, sub alte stele-ți moare

sorțile enigma-ți devorează

dar ești amorțit, în lumea ta nu doare.

-

și câte orhidei în tropot ai ucis,

câte scandaluri și taverne ai strivit,

de câte ori ți s-a părut că ți s-a părut

că ea era acolo, unică și bună.

în fiecare zâmbet ce-ai crezut

în fiecare icoană din care ai picurat lacrimi

așteptându-i minunea.

-

ea e soarta ta sau tu ești soarta?

redundant, neobosit,

martir fricos în flori și orhidei încremenit,

ascunde-ți lacrima

mai ia un fum, bărbate, și zâmbește,

căci fumul, cancer frânt, te izbăvește.

III.

zeu livid, magia ți-a murit.

în fum și flori și vise ofilit,

sărman bătrâne, mai cântă-ne o dată

eșecul tău, decepția, lumea toată.

deasupră-ți, stele stingi căuș în palmă,

răstignit în somn și dor și tânguire calmă.

cântec fals, refren flașnetic

un crez pervers șoptit de un eretic,

o scoarță găunoasă, flori meschine,

timpul a mușcat avid chiar și din tine…

-

și-ai eșuat, taigaua te-a învins…

crestat în limbi de ceață, umăr nins

zaci și îți aștepți deznodământul

din porțelanul tău cel ieftin a rămas numai cuvântul.

o lacrimă a apărut în cer pe pleoape,

destinul revărsat în mii de ape.

-

tu, bătrân nebun, zâmbește

copil nebun, uită de nimfele funeste,

tu, prin tine-ai luminat abrupte creste

tu cu bocancii tăi murdari

ai întinat cel mai frumos

potecile celeste.

-

și acum, ca să răsufli ultim liniștit,

tu, bard sărac, învins de-al tău elan ciuntit,

uită-te în buzunar, privește-o.

e orhideea ta, privește-o.

căutător  de vise sparte, cioburi colorate,

mai caută și-n buzunarul de la spate…

-

un ultim vers, balada-ți aruncată

o ultimă strigare, ultim fum, un ultim spasm,

și-acum, cu orhideea-ți preaiubită,

poți pica sleit pe scenă,

în dulcele și așteptatu-ți mort orgasm,

zâmbind.

—————————————————

stelele te plâng pe cerul nopții

stelele-ți adapă taina morții.

simt că potențialul meu creator se apropie de deces. acum e în spasme. poate m-am luat prea în serios. poate că nu trebuia să-mi caut un scop, ci doar să îmbrac într-o formă lipsa acestuia. poate că nu mai simt destul sau nu mă mai pot transmite în cuvinte, ca un Midas futurist și ieftin. poate am învățat să folosesc Backspace-ul.

acesta este penultimul post de pe acest blog. mi-era teamă de iminența acestui moment. pauză sau sfârșit, who knows? cert e că voi strânge toate peticele ce mi-au rămas, le voi aduna mănunchi și le voi înnădi  în ultima mea creație, cea mai anevoioasă. cântecul meu de lebădă. eu vărsat în cuvinte…

“Nu ai niciun un stres, cat de mic ar fi el, viata e frumoasa, ingerii canta, floricele sunt pe campii, iar totul, mai putin foaia de examen, e roz. Esti genul care a mai si trecut pe la facultate in timpul anului si sesiunea este o alta modalitate de a-ti ocupa timpul, nicidecum una obositoare sau stimulenta. Esti constient ca examenul este ca si trecut, singura variabila ramanand doar nota . P.S. : Sesiunile vin si pleaca, tu cu ce te alegi ? “

te-am semănat în cuvinte

să răsari, o floare antagonă,

în câmpuri  naive să stai

și să erupi, simbiotic să-mi cânți

cum că tu mi-ai arătat

că e lipsă și e gol și aer frânt

să fii poet.

androgin sau poate separați sau poate nu

ai țipat acustic să te-aud. dar eu,

pe mâini mânjit de sevă brută,

ignorant

am râs prostește și comun.

-

când fumul cade,

actorul se sinucide. o moarte senzuală

sticlos, bolborosindu-și ultima replică

cu o țigară veche, hemoragic înfășurată

trăgând din ea,

înlăcrimând-o

de cancer și-nviere beat arde și el

și râde liber spirit și comun.

-

scrâșnit sălbatic

eșec extatic

o buză mușcată fanatic

zac aici fermecat soclu

mă închin nimănui bun

și-n cearcăne îmi sap orgasmic

un zâmbet rece și comun.

și totuși, întotdeauna am avut o reținere în a exprima ceea ce simt. mi-e extrem de ușor să dezbat idei și concepte, mult mai ușor  decât să le raportez la eul meu. a destrăma un zid e mult mai ușor decât a-l clădi, tocmai de aceea mi-e teamă să vorbesc despre mine – pentru că știu că nu aș mai avea puterea să îl ridic din nou. mi-a spus cineva odată că a avea curajul să “te pui pe tavă” nu este o slăbiciune, ci un avantaj pe care nu mulți îl posedă.

“time is a flowing river with no island to rest your bones upon.” – timpul trece, și nu m-am vindecat. ar trebui să nu mai privesc în urmă. fiecare acțiune are consecința ei. eu mi-am asumat acțiunea, ar fi trebuit să îmi asum și riscul de a rămâne o formă fără fond. pentru că da, asta s-a întamplat. mintea acceptă înfrângerea și se resemnează într-o dulce stare de amorțire, iar sufletul suferă o implozie bruscă și lucidă. fragmentarea sentimentelor, that “not so fresh” feeling, sunt stigmate ce rămân împlântate adânc, distrugându-mă ca pe un arbore găunos, from the inside. asta se întâmplă când gândești în loc să simți, când nu îți poți sincroniza mintea cu inima, una din ele trebuie sacrificată.(probabil nu se înțelege nimic, dar nu pot fi prea concret,  nu de data asta).

și fantasma cu mâini albe și mici rămâne scopul unei existențe fără scop, acel El Dorado pe care l-am găsit pentru o clipă. mă gândesc la ea zi și noapte, îmi pare că o văd în oricine, după care clipesc dezamăgit. aș vrea să mă pot întoarce undeva în trecut, să repar ceea ce am greșit, adică totul. aș vrea să am eu curajul sau ea mărinimia. aș vrea ca totul să fie. dar nu e…

menestrel bufon ce sunt,

ți-am spus prea multe  și nimic.

“să ne gândim cu grjijă hainele

să mințim în stele

să le credem.”

————————————-

tu erai difuză, și eu orb

te priveam cum te evaporai,

eclipsă de lumină, tu-mi spuneai

că azi începem noi, că mâine

vom cădea confesiuni

pe pietre reci tăcute.

când înfrânate spaime am clipit

când  beția și orașul ne-au zâmbit

te-am zgâriat pe coapsă și-am știut

că mâine a venit.

————————————-

și ca să te păstrez

te-am ucis

te-am înecat

unde mi-am înecat și inima

demult.

acelaşi cântec de prea multe ori, (iubita ta din zori)
acelaşi cântec de prea multe ori, (iubita ta din zori)
aripi desfăcute, fără însă să zbori…

mi-e cald de tine şi-apoi deodată mi-e frig (vine iarna…)
mi-e cald de tine şi-apoi deodată mi-e frig (vine iarna…)
lumea crede că tac, când eu de fapt, te strig.

sunt ca o scrisoare afară din plic, (n-ai nimic, nimic…)
sunt ca o scrisoare afară din plic, (n-ai nimic, nimic…)
pe-o parte albă, pe-o parte un scris mic:
“Mi-e dor de tine,
Mi-e dor de tine,
Mi-e dor de tine,
Mi-e dor…”

îmi amintesc că e doar 6:17 și am dormit numai o oră și încep cursurile. îmi dreg vina și privesc iar culoarul. culoarul. cafeaua proastă pe care o beau în fiecare dimineață. pune o linguriță de cafea, dă chiuveta la apă caldă, cana sub jet, gata cafeaua. culoarul tace.

6:22. 6:23.6:24. e frumos să-ți numeri viața. curge atât de grațios. “viața-flașnetă”. maimuțe, dansați!

e 6:26. nu văd sensul. nu văd direcția. de ce mă trezesc eu la 6:15? de ce trebuie să știu  Drept? unde. de ce. pentru ce… mă îndrept. credeam că mi-am răspuns. de atâtea ori am crezut. de atâtea ori cred că-mi răspund. “Dan, tu ești un mare căutător”, mi-ai spus.”și-mi pare atât de rău pentru tine… pentru că vei muri găsind.”

6:30 este o progresie aritmetică de rație -3. suntem reduși la cifre. am citit undeva despre noetică. au ajuns până a cântări și sufletele oamenilor. până și ultima noțiune care îmi rămăsese, era numai a mea, inexplicabilă, știu acum că are o masă.

6:35. o melodie în căști. random. Țapinarii – Tatuaj. contemplu. între dragoste și ură nu e o diferență așa mare. fără a doua nu poate exista prima. e o punte fragilă și alunecoasă. se preschimbă precum soarele în  lună și noaptea în zi. firesc. și cele mai frumoase perioade ale ciclului sunt apusurile și răsăriturile. eu nu pot iubi dacă sunt iubit. un cazan de indiferență. aș vrea să îl cântăresc, domnilor, se poate?

6:41. sunt obosit. nu fizic, nu psihic. spiritual. am obosit să mă prefac că vreau ceva, că sunt interesat. a murmurat ceva culoarul, poate a trântit o ușă, sătul de inepțiile mele. să nu mă iei în serios. vezi tu, noi nu semănăm deloc. tu ești gol, dar ai multe uși. eu sunt plin, dar nicio ușă. sunt încuiat și nu pot să mă descui. mă sufocă plinătatea asta, să știi.

e ora 6:45. nu merită. chiar nu merită. mă duc să dorm. prefer să visez.

“te vei pierde-n mine,
cândva,
din nou,
ca o adiere a ceea ce a fost
sau nu…
ai rămas
ca un tatuaj făcut la beție
pe care sunt mult prea rebel
să-l șterg.
m-ai lăsat în mine
cu mine
și cu ochii mei pierduți în tine…”

[învățam la Drept]

fake your breath, on tremble lean.

shut your mirrors,  haste downscene

angry habits, anxious lay,

don’t smile too fast, don’t die today.

i’m coming now. i will return

i’ll raise a pyre, feelings burn.

——————————————

i might be dead, i might be here

don’t let me close, just fill with fear.

cut my skin and patch your soul

cut off my mask, unleash the ghoul.

for every step you wished you took

will gently stab me, easy hook.

———————————————

the ones you hurt, the ones you lose

cigars you waste, the dope you choose

the nauseous morning wakes,

the lonely nudes, orgasms you fake

are your gift from fate above

the sweet echo, delayed love.

—————————————–

[don't wait for me. i won't be home.

my shade is far in hopeless roam...]

ieri, jucam amfore pe degete

cu obrazul zguduit de vânt.

şi te chemam: retrage-te

în vicii, arme, vise şi cuvânt.

te-aş fi topit insinuant

în soarele ce-l scrijeleam în umăr

ca să te devorez zâmbind

pe Timp călcând în clipe să te număr.

——————————————–

azi, am ales să-mi răstignesc simţirea

într-un sipet vechi, cojit s-o încastrez

înfrânt, încerc să-mi conturez privirea

confuz de fum şi tine delirez…

aş vrea să fiu cruţat de ochi şi vise

de stele mici ce candid se preling

aş vinde Sipetul la târg, chiar pe nimica

numai o clipă, înger alb, ca să te-ating…

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, someday we’ll all be dead…
The minute we’re born, we start dying,
We die a little more every day
Young or old, rich or poor,
There’s nothing we can do to stop it…
So look long at that Christmas tree,
It may be the last one that you see…
Decorate your house in green and red,
‘cos someday you’ll be dead..

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, someday we’ll all be dead…
It might happen in a couple months
Or 50 years from now..
But no matter when it happens
It will seem too soon to you…
So be sure on Christmas eve
When you snuggle into bed…
That you thank God for your family
‘cos someday they’ll be dead…

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, someday we’ll all be dead.
Who knows how many Christmas’s
Are left in their short lives?
Nobody knows, that’s my point!
Enjoy them while you can.
And so on Christmas morning
Let good tidings fill your head…
What a festive season,
Someday you’ll be dead!

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, everyone you know, dead.
A very Merry Christmas to you!
Dead, Dead, Dead…
Merry Christmas Everybody!

———————————————————————————————–

v-am făcut urarea mea de Crăciun în stilul meu inconfundabil. bucuraţi-vă de acest Crăciun ca şi cum ar fi ultimul, pentru că viaţa e scurtă. mulţumiţi sorţii pentru ce aveţi, iertaţi pe cine puteţi, pentru că timpul nu se mai întoarce. nu prea mă pricep eu la urări, dar fie ca aceste Sărbători de iarnă să fie cu totul speciale. La mulţi ani, dragii mei!

privește pe geam strada pustie, arcadele vechi și sparte ale casei pe care îți arunci gunoiul, două ferestre cu lumina aprinsă la blocul de vizavi, probabil oameni care și-o  trag, câteva stele pe cer, vinul de pe pervaz ce așteaptă să fie fiert. totul este firesc și așezat. aprinde-ți o țigară, contempl-o uimit, deși nici ea nu e deloc nouă, au mai fost mii înaintea ei. bagă random la winamp, poate o să te uimească și el. și da, o face, cu Nirvana – Lithium, melodie după mood. trebuie să mă re-re-uimesc prin fiecare lucru mic dacă vreau să nu mă sufoc aici.

nu am învățat nimic la drept. dacă fac restanță? sunt un om slab și lipsit de ambiție. nu pot dormi de durere. cotul umflat, piciorul carne vie. nu mai patinez în viața mea. încă o țigară, dau o raită și prin frigider. mâine iar tgv, așa ar fi de bun simț. am cam ajuns turist în ultimul timp. the pack-unpack king. mi-e frig. frigul de afară e sincron cu frigul din mine. cred că nu o să mă mai prefac cald.

“i’m so happy – ’cause today i found my friends, they’re in my head

i’m so ugly – but that’s ok, ’cause so are you, we’ve broke our mirrors

sunday morning, it’s everyday for all i care, and I’m not scared

light my candles – in a daze ’cause I’ve found god…”

dimineața asta m-am trezit și am privit pe geam. alb – un alb familiar. un alb părintesc. mi-am dărâmat toate planurile pentru săptămâna asta și mâine voi fi deja acasă. nu știu de ce, poate că subconștientul meu asociază ninsoarea, zăpada cu un fragment suspendat al copilăriei? poate că am dat peste un dor bine împachetat, care se prăfuia în pod? ca și cum ai găsi din nou o jucărie ce ți-a fascinat copilăria și ai redescoperi-o, chiar adult. ancore psihologice.

și ninge, ninge cum nu a mai nins din timpuri imemoriale. un viscol, un vuiet mai antic și mai  dement ca  niciodată. în sfârșit, păcatele noastre au explodat într-un muget târziu și năprasnic, un muget care ne spală de noi. fulgii ce ni se topesc pe obraji suplinesc lacrimi ce nu au fost. acceptăm vremea fără a ne întreba dacă poate noi ne-am zidit-o. ne merităm oare vremea?

sună pueril poate, dar uneori mă întreb de ce ninge. poate că Dumnezeu (când eram mic, întotdeauna mi-l imaginam ca pe un domn stilat, în fotoliul său lăsat 45 de grade pe spate, privindu-ne și zâmbind cu un pahar de vin bun în mână) s-a hotărât să dea un cub mare de gheață la răzătoare. poate că nu e decât un tăvălug de factori meteorologici. poate că ninge doar ca să pună câte un zâmbet în colțul gurii. poate că fără niciun motiv.

dar tuturor ne place zăpada, cel puțin s-o contemplăm jumătate extatici, jumătate vexați. ne place zăpada pentru că este sinonimă copilăriei demult pierdute. ne place liniștea ei. ne plac avalanșele pe care le ascunde sub un văl de dantelată inocență. ne place pentru că este rece și sinceră. zăpada ne este ca o mamă unică, ancestrală, de care toți uităm și la care cu toții ne întoarcem de fiecare dată și o îmbrățișăm penitenți și melancolici. zăpada calmează orice spasm interior, zăpada ne resemnează și ne liniștește. în fața unei minuni așa de mari, înțelegem că noi suntem minunea cea mai mică.

nu știu dacă și când voi mai scrie, așa că vreau să vă urez tuturor să fiți fericiți, să zâmbiți chiar dacă sunteți triști și să încercați ca, măcar de Sărbători, să nu vă pese…

nu mai da turnuri planificate. nu mai elabora scenarii. nu îți mai gândi sentimentele, lasă-le doar să curgă. nu mai înțelege unde s-a sufocat torentul, amintește-ți doar că nu mai e apă. cu cât le gândești și le diseci mai mult, cu atât le subțiezi mai tare… până când se rup. nu te juca cu sufletele, deși știi că poți. aici nu diseci broaște, băiete.
te plimbi grăbit, neștiind că lași urme. grăbit, grăbit, nu cumva să te ofilești și să nu fie timp. urmele bocancilor tăi murdari pe covoare persane frumoase, ce nu merită întinate. rămâi undeva sau pleacă, dispari. învață că poți tăia dâre pe unde treci. fă curat în urma ta. fă-ți curat în cameră. fă-ți curat în inimă.
du-te cu valul sau nu te mai duce deloc. prinde-te de moment și ține-te de el. acceptă-ți destinul, acceptă-te pe tine. cu cât lovești mai puternic în zidul ce a fost atât de solid împlantat de stele în huma din care până și tu te-ai născut (da, nu-ți place ideea), cu atât îți vei zdreli pumnii mai tare. așa a fost să fie. urăști expresia asta, băiete, știm…
spuneai că cea mai mare dorință a ta e să-ți dorești ceva. pierzi. mai pierzi și tu. așa o să înveți să îți dorești. știi că nu la glorie visezi, deși îți place să vorbești despre ea. ca despre o curvă pe care știi că ai avut-o, o ai și poți s-o mai ai când vrei tu. tu vrei altceva, dar ți-e frică și să pronunți cuvântul, ai o gamă largă de locuțiuni.
dă-ți măștile alea jos. chiar dacă s-ar putea să te doară. să sfârâie carnea. măcar o să vezi lumina cu ochii tăi. nu e o slăbiciune să fii vulnerabil, să știi. măcar pentru o clipă, mai lasă băiețelul să cerșească afecțiune.

dar te iert, băiete. chiar dacă lași o dâră oțelită în urma ta. chiar dacă ai fost plămădit să calci strâmb. chiar dacă fugi și fugi și fugi de tot ce crezi că ar putea să-ți topească armura ta neprețuită. la un moment dat o să cazi și o să-ți dai seama că ai nevoie de o mână ca să te ridici.
tu ești un om bun care face numai lucruri rele, băiete. pentru asta, te iert.

i’m gonna break your heart,
i’m gonna let you down,
i’m gonna walk away,
i’m gonna fool around,
i’m gonna tell you lies,
i’m gonna be untrue,
i’m gonna make you cry,
i’m gonna come unglued,
so what you, what you, what you, what you, what you, what you gonna do?

you’d better run away!
you’d better run and hide!
you’d better make your escape!

și când foamea e mare

și când e 5 jumate dimineața

și când ai dansat 6 ore

și când ai ajuns la cameră

…..

te pui în cur ca ursu’

și MĂNÂNCI, FRATE

[5:43, după bal. Happy and hungry]

acum două săptămâni am încercat și eu să votez, dar nu am reușit. 4 lei mi s-a părut un preț prea mare pentru a-mi muta domiciliul în București, așa că eram obligat să votez la secție specială, pe proprie declarație bla-bla. m-am pus la coada imensă de la Gara de Nord pe la 8 seara, la 9 s-a închis votul. după cum probabil majoritatea știți, sunt liberal și aș fi votat cu Antonescu. era cel mai vertical, cel mai promițător, un om cu idei deschise și claritate în gândire, exact de ce avea nevoie țara asta în momentul de cumpănă prin care trecem.

Crin Antonescu nu “s-a ales”, că na, românul de rând… dacă nu îi promiți marea cu sarea, nu îi dai o sacoșă cu mâncare sau nu îl ataci pe alt candidat subversiv, crede că nu ai inițiativă. vorba lui Lăpușneanu – “Proști, da’ mulți!” Lăsându-l la o parte pe Antonescu, care e scos din cursă și tardiv pentru compătimiri, voi încerca să mă concentrez asupra duelului Geoană – Băsescu. Probabil vă mirați că scriu eu despre politică (întrucât în general nu îmi place să influențez părerea oamenilor în niciun fel), dar de data asta mi se pare că suntem cu toții pe marginea unei prăpăstii imense.

Q:DE CE?

A: Pentru că Băsescu.

Băsescu este un om periculos, un om periculos în postura de lider. În acești 5 ani, am observat cu mare atenție parcursul său ca președinte. Un traseu sinuos, plin de scandaluri și peripeții; zâmbărețul s-a strecurat ca un șarpe, datorită sprijinului necontenit și încrederii nețărmuite a poporului în bunele sale intenții, care nu au fost niciodată puse la îndoială. Un personaj oarecum ieșit din tiparele politice, mârlan, misogin, miștocar – se pliază pe trăsăturile românului de rând, nu? Ne place Băsescu pentru că se comportă ca noi.

Totuși, toată paleta asta de trăsături este oarecum neimportantă, dacă nu ar fi coroborată cu ceea ce îl face pe Băsescu cu adevărat periculos: setea de putere… Băsescu a ajuns președinte al României într-un timp oarecum scurt – fost marinar, câțiva ani primar al capitalei, după aceea direct președinte. niciun alt personaj nu a avut o ascensiune fulminantă ca a lui. Cu toții știm de lacrimile de crocodil, așa zisele probleme de sănătate ale lui Stolojan, care de fapt au fost un simplu șantaj sfârșit cu un compromis. Eh, și băiatul, o dată ajuns președinte, își pune în gând să rămână acolo cu orice preț. Conflictele permanente cu Parlamentul, guvernele ce au fost schimbate, Băsescu, cu fiecare decizie, cu fiecare mutare gândită, a dat turnuri ce au concentrat din ce în ce mai multă putere politică în mâna lui.

Ca de exemplu, referendumul recent – oare de ce vrea Băsescu Parlament unicameral? oare salariile a 160 de deputați sunt cele care ne împiedică să ieșim din criza asta? sau poate ne dorim o țigară cu un singur filtru în locul uneia double-filter?… Parlamentul bicameral este o condiție și o garanție a păstrării unui regim democratic, asta o învățăm din clasa a 7-a, de la Cultură Civică. Ar fi mult mai ușor, domnule Băsescu, cu Parlament unicameral, nu-i așa?

Nu pot la ora aceasta să scot mai multe despre intențiile ascunse ale lui Băsescu, dar pun o întrebare și vă las pe voi să reflectați: Găsiți cumva vreo asemănare între profilul psihologic al lui Băsescu și cel al lui Ceaușescu?

Încă 3 chestii semnificative:

1) lovitul copilului – toată lumea a susținut că scena nu e trucată, numai Băsescu nu. Să lovești un copil? și să nici nu recunoști că ai greșit și să nu îți ceri măcar scuze?…

2)cadoul dăruit de Geoană la confruntarea directă: un Cod al Bunelor Maniere. să sperăm că îl va folosi pe viitor.

3)m-a scârbit strategia de folosi un manelist pentru a câștiga mai multe voturi de la țigani și tărani. e absolut jalnic. De la Patapievici la Guță în 5 ani e o performață fabuloasă, domnule Băsescu!

Cu Geoană nu am nimic, știu că unii îl consideră marionetă, jalnic etc. Dar cu siguranță nu va pune niciodată în pericol regimul democratic. Ar fi un președinte comun, care și-ar face treaba pur și simplu, fără tam-tam, glumițe, scandaluri. El are votul meu. Și de data aceasta, mă voi trezi de la 7 dimineața duminică și mă voi așeza frumos la coadă.

ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM?

- Dacă iese din nou Băsescu președinte, nu știu. Probabil va da un decret nou prin care președintele are dreptul la mai mult de doar două mandate pe viață, sau probabil pur și simplu se va desemna singur peste 5 ani. Ideea e că dacă nu scăpăm acum de el, nu mai scăpăm deloc. Totalitarism, tiranie, spuneți-i cum vreți. Bine nu va fi, asta e sigur. Și eu am întotdeauna dreptate, toată lumea știe asta.

- Dacă nu iese din nou Băsescu, PDL se va descotorisi de el în maximum 2 luni de la eșec. Ar rămâne un balast inutil, la care cu toții ar renunța fără nicio remușcare. Nu am mai auzi nimic de el, s-ar da la fund de tot.

Cam atât pe ziua de azi. Poate că v-am pus un pic pe gânduri. Exercitați-vă dreptul la vot așa cum considerați, dacă totuși am reușit să schimb o părere sau două, ar însemna că nu am pierdut o jumătate de oră din viața mea degeaba.

o mână, un timp, un râset,

un prieten ușor, o soartă, un dor

o minciună în colț de zâmbet

prefă-te, prefă-te frumos

ca să știu de ce mor.

—————————————

candid, îmi plimb stiletu-n pântec

mă-nvăluiesc cu-al lebedelor cântec

m-am născut să fug sau am fugit ca să mă nasc?

stricat și dezbinat, un suflet flasc

o licitație prăfuită,

o tânguire osândită,

o umbră ce nu trebuie s-o demasc.

orb și gol înaintez și mă zdrelesc

prin humă și nimic te deslușesc,

și totuși

nimic nu poate explica, nici consola

un trandafir ce-și pierde lent corola….

Sun in Taurus, Moon in Aquarius

You were born with the Sun in Taurus and the Moon in Aquarius. Because of this position of the Sun, you are equipped for a successful life (o daaa). Outwardly you seem unusual, original, and often unorthodox in your life views (mda, un om ciudat în concepţie, multă lume mi-a spus asta…). Your growth has been toward a humanitarian concern for the world at large, but your sometimes radical measures can be offensive to others. You have developed concern for others but your essential nature is primarily concerned with self (egoismul…). The sign of Taurus gives vast amount of power, self-determination, self-reliance, and fixity of purpose (hotărârea atunci când îmi propun ceva, dorinţa nebună de a reuşi). You have channeled these qualities toward universal ends. The fixity of Taurus is apparent in your stubborn clinging to ideas (încăpăţânat, întotdeauna am dreptate). Internally, you are amorous and warm-hearted. But it is very possible that you may be led into complicated, sometimes unhealthy emotional adventures (cerul mi-e martor că numai aşa nimeresc). Often this tendency can frustrate your ambitions, because you aspire to a high position in life. Although magnanimous and liberal, you are not entirely comfortable in your personality role, because your real nature if different (cele 1000 de măşti pe care le schimb atâââât de bine). What others appreciate most in you is your sociability and sympathy. If you are not at ease in your role and are therefore undergoing a psychological struggle, play up the Taurean aspects of your character.

Ascendant in Aquarius, Uranus in the Eleventh House

At the time of your birth the zodiacal sign of Aquarius was ascending in the horizon. Its ruler Uranus is located in the eleventh house. You were born with a natural disposition to be humane, sympathetic, original and refined in your dealings with others. Among your features is the ability to understand human nature in a sympathetic manner (da, mă pricep la oameni). Unfortunately, you do not always act upon your intuitions and may become rationalistic at times when swift and prompt determination is required (dar uneori mai sunt şi idiot, na). The common Aquarian is good and kindly, but usually led astray by eccentric and bizarre companions (mă atrag firile bizare, da). Your tastes are refined and your discrimination keen (discriminareeee, daaaa). You have a natural inclination toward the esoteric and mystical side of life and you could develop some clairvoyant abilities (cei care mă cunosc bine ştiu de pasiunile mele trecute, spiritualitatea, mă rog). Basically you are a lover of freedom; in the realization of this desire you may go to extremes. Although changeable in appearance, your life is guided by very definite and fixed principles, one of which is a constant demand for personal freedom (nimic nu e mai frumos decât să nu fii constrâns de nimeni şi nimic!). In love you are a strange character. You can easily be emotionally attracted to one person and yet unpredictably terminate relationships (mda. aici no comment). As an inventor you have no rival; your problem is that sometimes you lack the practical ability to implement your creations. Professionally you will be successful in any of the following fields of activity: modern science, electrical work, photography, archaeology, astrology, radio etc. This is an indication that your existence will be centered around developing friendships and that the most decisive events will evolve through them. You are a fortunate individual: you always seem to win at bingo, sweepstakes, lotteries, etc (cineva acolo sus mă iubeşte, ştiam asta). Your friendships will be rather unusual and dual-aspected in the sense that a great many of them will benefit you but still present you with considerable difficulty.

Moon in the First House

The Moon is in the first house. This position indicates that you are strongly influenced by your feelings and moods. Your awareness of yourself is influenced by your momentary feelings, and this perception is subject to rapid changes of mood and emotion (schimbător, schimbător şi plin de contradicţii). In time, you will learn to understand why you react as you do to various situations, and then you can begin to change your response patterns and take more control of your life. Others sense your lack of emotional self-sufficiency and tend to get involved in your personal affairs, even if you try to prevent it (spaţiul vital nu trebuie încălcat). You express your sensitivity through an emotional need to nurture and be nurtured by others. While you would like to have guidance and supervision concerning your goals and objectives, it would be better to achieve your aims independently so that you will not feel obligated to others(mai bine mă chinui singur decât să fiu dator cuiva). The advantage of this position lies in your ability to sense other people’s needs and desires. In fact, you have a calming effect on people who are under stress, and this makes you ideally suited for working with the public (priceput la vorbe şi abureli, nimeni ca mine).

Venus in the Second House

Venus is found in the second house at the time of your birth. Intrinsically, this is an ideal astrological position as it promises easy means of livelihood. Money will stream in regularly and readily without excessive effort or preoccupation.

Sun in the Third House

The Sun appears in the third house at the time of your birth. Your individuality as ruled by the Sun must pass several karmic tests of a mental character in order to return to its spiritual abode with a richer knowledge in this state of consciousness. Your mind strives for glory, social success, honors, power and magnanimous elevation by means of intellectual understanding (poate cea mai adevărată propoziţie din toată descrierea). The path for the realization of fame, honor, nobility and advancement lies through study, communication and self-expression. Your views about life are optimistic, self-assured, kind and generous. The liabilities of your mind are a lack of interest in detail or occupations and matters that you regard as being below your dignity (întotdeauna m-am considerat superior şi am fost oarecum scârbit de anumite chestii atât de comune pentru alţii).

Saturn in the Twelfth House

Saturn was in the twelfth house at the time of birth. This planet may place many unpleasant and annoying obstacles in your life, and intensify the feelings you have about the limitations of your environment (nemulţumirea necontenită…). Your professional honor affects your feelings very much and you are well satisfied when things go well. Destiny may have to teach you to tell the difference between fact and fantasy more clearly (peregrinarea între vise şi realitate…). Certain complexes nest in your subconscious and show up in your mind as hypersensitivity, wanting to be alone and to do things by yourself so no one will know how you feel (trist, şi totuşi admit). You need a bit of humor and self-confidence. 

hai să ne imaginăm.

ai în fața ta o plăcintă. e rumenă și caldă, abia aștepți să te delectezi cu ea. simți că un festin te așteaptă acolo, în  adâncurile plăcintei, nu mai ai de făcut decât un pas, adică să o inaugurezi. cu mâna tremurându-ți de emoție. știind ce bine se va simți stomăcelul tău, care a răbdat atât pentru o bucățică de plăcintă, iei lingurița și deguști ambrozia atât de mult așteptată.

papilele tale gustative muncesc îndelung, se zbat acolo, și într-un final ajung la o concluzie: plăcintuței îi lipsește ceva… nu ai putea să spui că e rea la gust (plăcintele sunt cel mai bun aliment, mai ales la depresie), dar îi lipsește ceva ca să fie o plăcintă divină.

Da! Sirop. plăcinta nu este destul de însiropată. siropul dă aroma, dă gustul, siropul dă plăcintei acea compoziție nici lichidă, nici solidă, acea vâscozitate inconfundabilă specifică numai plăcintelor bune. așa că iei situația în mână și însiropezi cu conștiinciozitate plăcinta, până când ajunge la o compoziție care-ți delectează fiecare senzor. în sfârșit, poți să te bucuri de ospățul pe care îl meriți din plin. fie ca toate plăcintele din lumea aceasta să fie însiropate și delicioase!

vorba unui mare înțelept târgoviștean:

“Când nu plouă, trebuie să ploi tu.”

orb și gol eu am ales ca să te caut

printre jucării și săbii. te visam

reflexie perfect-a mea

vorbind, trăind, râzând

prea mult

crezând că te-am văzut, zâmbind,

văzându-mă pe mine.

vise. vise.

mi-am cristalizat sentimentele

am pângărit elementele

și-am construit un munte

prea înalt, mult prea înalt

ca să-l urcăm.

și l-am urcat de unul singur.

-

odată m-am pierdut și nu m-am mai găsit.

într-un hău murdar și părăsit

un spectru mort și răstignit,

un zeu negru strălucind mocnit.

-

cifrele eterului m-au sfărâmat

eu, zdrobindu-mi inima, m-am deshumat

jurăminte reci am înrămat

și am rămas forever înstigmat.

-

am ales să urc.

fără să privesc panta sângerie ce se-ntinde-n urmă-mi.

am ales să urc.

fără să privesc decorul prăvălindu-se asupră-mi.

am ales să urc.

amorțit și rece, cu inima captivă într-un vis…

-

am ales

să nu mai pot alege.

toamna asta, suntem înecaţi de frunze moarte şi de timp.

“paradis pierdut devreme,

fără tine mă destram

fără mine te destrami.”

o poveste suprarealistă despre vise și realitate, despre viață și moarte, despre soartă și hazard, despre iubire și lăcomie, despre decădere și penitență, despre bine și rău, un film ce înglobează toate stările ce ne definesc existența. un film ce aprinde deopotrivă imaginația și implicarea afectivă a spectatorului.un film realizat superb, outstanding, imagini onirice și paradisiace, efecte fascinante, cum nu am mai văzut niciodată. o coloană sonoră ce îmi amintește de Amelie, armonizată cu pulsul filmului.

mă feresc să dau spoilere. și totuși, lumea visului nu este la fel de reală ca și cea fizică? Succubuși, drifteri, storytelleri vă vor răspunde la această întrebare. o poveste fantastică, o lume mai degrabă creată decât schimbată, un scenariu genial încununat de un final dantelat, neprevăzut.

până astăzi filmul meu preferat a fost Fight Club al lui David Fincher. de azi, filmul meu preferat va fi Ink.
Download

după care consiliul facultății, senat poate… the great ascension has begun

cred că am o criză de anxietate. îmi simt inima cum bate. ceasul ticăie. vântul lovește ritmic în geam. totul e separat în cadențe, organizat în arii, o adevărată simfonie. oare de ce viața este izolată în fractale și nu curge pur și simplu? oare dacă nu am conștientiza timpul, momentul, ar fi mai bine? sunt neliniștit, nervos, speriat. nu îmi dau seama de ce. cu siguranță am o criză de anxietate.

te-am visat azi noapte. da, pe tine. care tu? tu, oricine ai fi [acum]. sau poate nu am dormit deloc. eram doar noi doi. cer, nori, muzică, o țigară. filosofie ieftină. promisiuni naive. un vis prea scurt. poate că penitența ar ajuta cu ceva în procesul reabilitării mele sufletești. sau răbdarea. sau indiferența. le-am încercat pe toate. sau poate sunt un naufragiat. un naufragiat în lumea lui. și nicio minune nu se profilează. poate că sunt un idealist incurabil. poate sunt doar un prost cu pretenții. dar un lucru e sigur: iamnotokay…

e greu. e greu să te schimbi. pentru că odată cu schimbarea vine și conștientizarea unei singurătăți latente, totale. singur, singur, singur. numai de unul singur. o transmutare artificială, forțată, într-un acvariu propice unei vieți îndelungate și monotone. începi să înțelegi nimicul din care vii și în care te vei întoarce, de asemenea că în sinuoasa ta peregrinare dinspre nimic spre alt nimic nu vei pierde nimic și nici nu vei câștiga nimic.
“What did I see? Can I believe
That what I saw that night was real and not just fantasy?”

și cel mai mare inamic devin amintirile. și incertitudinea cu care se încununează. incertitudinea unui trecut ce merită amintit. am un trecut? e real ce am trăit eu? cum ar fi fost altfel? senzațiile ne definesc existența? prea multe întrebări, prea multe castele de nisip luate de val.
“Just what I saw in my old dreams
Were the reflections of my warped mind staring back at me…”

și totuși, nu chiar eul meu zguduit este mărturia trecutului la care tânjesc așa de sălbatic? felul în care mă urăsc și în care mă iert mereu este garanția unicității trecutului pe care mi l-am ales. un vis, da… și totuși, pentru a deveni vis trebuie să fie urmat și de o trezire, altfel este moarte… spectrul ce mă privește din oglindă este visul pe care tocmai l-am catalogat drept vis.
” ‘Cause in my dreams, it’s always there
The evil face that twists my mind and brings me to despair…”

fiara zace ascunsă undeva, așteptând momentul oportun. și frica nu este stârnită neapărat de fiară, ci de iminența ei. teroarea își împlântă stiletul în carne și în suflet. iar Omului, obosit de a trăi în teama de fiară și de sine, i se face dor de somn și vis…

“I’m coming back, I will return,
I will possess your body and I’ll make you burn
I have the fire, I have the force
I have the power to make my evil take its course…”

și povestea se termină cu începutul.

îngeri deraiați pe rute pământene

îngeri cu formol în vene

au început să cadă. cerul,

flagel deschis,

de pasageri fără bilet s-a săturat

și molcom penele le-a sfârtecat,

îngerii clandestini în zloată și-n uitare i-a-necat.

———————————————

stoluri de scrum se strâng, se-adună

fantomatice arcade se dărâmă,

iar îngerii, eroi carbonizați, se frâng

în amintirea păcatelor nebună.

———————————————–

valea plângerii vuiește.

le-a venit vremea.

iată, îngerii își dreg funebrul cor,

iar eu, sfidând nezisul,

zbor și râd și-mi fac curaj și mor.

——————————————-

a rămas raiul fără îngeri

sau îngerii fără rai?…

tocmai am primit o a doua şansă de la Soartă. nu ştiu dacă să o accept. nu ştiu dacă o merit. poate că ar trebui să fiu deversat alături de cei ca mine. oare de ce am fost salvat? ce am în plus faţă de ceilalţi păcătoşi?

de cât de mult ţi-ai dorit să crezi
nu poţi fără să o vezi
de cât de mult te urăşti când pierzi
nu poţi să visezi
ce ciudat e să nu simt nimic
vreau să mă ridic
ce ciudat e să nu mai zic
“vreau să mor un pic”

alerg şi alerg şi încerc să scap
alerg şi alerg şi totul se-ntâmplă
doar in cap…
doar in cap…

numai alţii sunt nebuni
tu eşti cel mai blând şi bun
numai alţii-s vinovaţi
numai alţii sunt rataţi
cât de trist e să te văd
şi să nu pot să te cred
nu vreau să mă cunosc, să te cunosc
să îl cunosc, să ne cunosc, să vă cunosc
să recunosc
nu mai vreau să fug…

tgv again. e ciudat că lucrul de aici pe care îl iubesc cel mai mult şi pentru care mă întorc este muzica mea… muzica adunată de mine în timp de 4 ani. fiecare melodie aleasă cu grijă. fiecare solo, fiecare notă. se spune că solourile scurte sunt cele mai horrorshow. „shine on you crazy diamond”, par examplu. nu am auzit un solo mai pur, mai echivoc, mai trist. 15 secunde de blândă agonie. acel avânt resemnat ce ştie că va fi decimat dacă se va dezlănţui, acel arc absolut conştient de faptul că, trimiţându-şi săgeata, se va şi rupe. sacrificiu mic. ce contează un arc?…

dar este total counterproductive să îmi lipsească tgvul. şi totuşi, ceea ce mă sperie cel mai mult la bucureşti este că singurele mele arme sunt visele mele. nu am nimic altceva. dacă le pierd… o să mă pierd.

bucureşti…

“Tare mi-e teamă că n-am înţeles nimic din tine,

Tare mi-e teamă că n-ai înţeles nimic din mine,

Tare mi-e teamă că suntem chit.” (Marin Sorescu)

Time to live
Time to lie
Time to laugh
Time to die
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Time to walk
Time to run
Time to aim your arrows
At the sun
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Go real slow
You like it more and more
Take it as it comes
Specialize in having fun
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Moving much too fast…
Moving much too fast…

————————————————–

bucureştiul e super; e exact mediul pentru care am fost plămădit eu; freedom, fire, life;  pot avea orice, trebuie doar să întind mâna şi să iau.

şi totuşi mi-e teamă de bucureşti. mi-e teamă că o să mă sece de feeling, că o să devin un prădător fără inimă şi fără remuşcări. mă mişc prea repede. metroul mă fură. sunt damaged şi periculos. bucureşti, mi-e frică de tine şi de mine.

şi acum vreo două glume de ora 3 noaptea:

1. Q: De ce nu se merge prin junglă între orele 12 si 2 noaptea?

A: Că se paraşutează elefanţi.

Q: Şi de ce sunt crocodilii plaţi?…

A: Că au mers prin junglă între orele 12 şi 2.

2. Q: Ce are blană, merge în două picioare şi sângerează?

A: O jumătate de câine.

(ăsta e probabil cel mai bun banc pe care l-am auzit vreodată; mulţumiri fratelui IcSs pentru informaţii şi pentru inspiraţie. Ah, şi mai pun o poză cu bizarul om – câine ca să vă bântuie nopţile )

joi am fost la deschidere. s-a cântat Gaudeamus, au cuvântat câţiva profesori de seamă, după care au fost numiţi şi aplaudaţi primii 10 intraţi, printre care şi eu. am un program lejer, aproape 15 ore pe săptămână plus o zi liberă. cantina e la parter, preţurile sunt modice (felul I şi două porţii de felul II m-au costat 6 lei).toate orele o să le am în Moxa, adică 30 de secunde de mers pe jos. cuptor cu microunde, frigider, totul ok.

deşi totul se anunţă perfect, îmi pare rău că plec. de ce să mă mint? orăşelul ăsta a fost centrul universului meu timp de 19 ani, nu îmi concepeam existenţa altundeva decât în micul nostru târg. ascult The Beatles, privesc pe geam şi îmi amintesc. nu vreau să uit. nu vreau să mă schimb. îmi vreau timpul înapoi. nu pot să scot ceva frumos sau care măcar să nu sune a clişeu, sunt gol ca şi geamantanul meu…

The Beatles – All My Loving

Close your eyes and I’ll kiss you
Tomorrow I’ll miss you
Remember I’ll always be true.
And then while i’m away,
I’ll write home every day
And I’ll send all my loving to you.

I’ll pretend that I’m kissing
The lips I am missing
And hope that my dreams will come true.
And then while I’m away,
I’ll write home every day
And i’ll send all my loving to you.

All my loving I will send to you,
All my loving, darling, I’ll be true…

e ciudat. niciodată nu mi s-a mai întâmplat să nu pot exprima un sentiment în cuvinte. puteam să găsesc măcar o comparaţie pentru a exemplifica starea mea din acel moment. azi, nu pot. vreau mai mult ca niciodată să spun lumii, să urlu, să îmi cânt destinul şi tinereţea, sângele clocotind şi zâmbetul cu care mă grăbesc prin viaţă. dar unele lucruri nu pot fi explicate. nimeni nu-mi va putea explica de ce nu pot opri timpul, să suspend o clipă numai a mea şi să rămân acolo, tânăr, eul meu maxim, explozia de lumină.

mâine plec la deschidere.nu voi sta decât o zi, abia duminică mă mut cu totul. am noroc. am noroc de o cameră de lux (uite că pun şi câteva poze cu ea), se pare că am şi colegi de cameră exact ca mine, am nenumărate motive ca să vreau să mă întorc cât mai des în Târgul meu iubit, nu am bani şi nici datorii, nu am permis dar îl voi lua eu, cunosc atâţia oameni speciali de care sunt sigur că ţin la mine, am făcut lucruri pe care sunt sigur că nu le-a mai făcut absolut nimeni înaintea mea, sunt FERICIT. “Dacă măcar pentru o clipă din lunga ta viaţă poţi spune că ai fost pe deplin fericit, înseamnă că nu ai trăit degeaba”, a grăit un mare înţelept…

privesc norii desprinşi parcă dintr-un tablou primăvăratic şi îmi dau seama că, într-un fel, suntem ca ei. au apărut printr-un hazard, la o răscruce a vântului, apei, presiunii şi multor alte chestii meteorologice. ei nu sunt conştienţi de minunea existenţei lor. se lasă mutaţi de ici-colo de curenţii de aer, mai plâng uneori când sunt supăraţi, alteori strălucesc şi toată lumea le admiră dantela fină şi intangibilă, iar într-un final, obosiţi de peregrinări incerte şi într-un final lipsite de scop se spulberă, se împrăştie, iar din esenţa lor fărâmiţată se vor forma la un moment dat, prin acelaşi proces complicat şi inexplicabil, alţi nori. un ciclu firesc, frumos, perfect. norii îşi acceptă soarta. ei sunt împăcaţi cu timpul.

all in all, dacă acum scriu după mult timp de pauză, promit să postez de câte ori voi putea, chiar dacă voi fi extrem de ocupat cu învăţatul (şi celelate ).

Camera mea de cămin (scuzaţi şifonarea foilor, sunt scanate)

nu ştiu exact cum de data asta nu a mers reţeta, am avut cruciuliţa de la Ierusalim, hainele norocoase, mi-am zis rugăciunile necesare, mi-am pus dorinţa adecvată… uite că Dumnezeu a vrut să îmi demonstreze ceva, probabil, şi anume că nu sunt El – nici măcar pe aproape.

mă rog… treaba a fost destul de simplă – colţ de intersecţie (fără trecere) – era să dau peste o femeie care traversa, mi-a apăsat repede frâna, s-a dat cu capul de parbriz, i-a picat caşcheta, eu am început să râd ca boul. Mă rog. Nu pot să zic că sunt chiar trist, cine mă cunoaşte  ştie şi că eu nu renunţ niciodată, dacă va fi nevoie să susţin examenul de 685748 ori ca să îl iau, de atâtea ori îl voi da. Nu a ost să fie de data asta, poate aşa a fost scris.

mâine se afişează repartizările pe cămine. cu siguranţă voi fi la Moxa D.

înoţi într-un acvariu şi mai lipeşti câte un ochi

de geamul opac. prea opac.

deşi tot ceea ce vezi e o reflexie slabă, cunoscută, un chip schimonosit şi obosit

îţi dai seama că

eşti privit.

—————————

sunt down şi plouă.

mă simt scuipat de undeva de sus

grinning faces mii şi mii

shiny teeth

privind cum eşuez  ca un ţestos bătrân

pe un uscat promiţător, nemeritat.

plouă. sfinţii mă scuipă. au gura plină de napalm

dulce.

noroc cu carapacea mea încercată.

şi totuşi privindu-mi mâna dreaptă

văd două găuri ce rânjesc din carnea-mi sfârâindă.

carapace fisurată?

Aş vrea să-mi croşetez pielea, timpul

sau sufletul

un goblen mare şi frumos

să împletesc fiecare nod

şi să privesc mândru.

—————————

pyroheart. flammable. take care.

• în felul acesta l-aş salva pe frate-miu de la moarte
• ţara mi-ar cere-o
• prin asta aş rămâne în istorie (măcar pe wikipedia)
• ar fi singurul mod de a ieşi dintr-o monotonie cruntă şi prelungită
• în schimb aş căpăta măcar o clipă de fericire totală, neîngrădită
• prin asta aş putea schimba lumea în bine

nu este un clasament, este o listă. cam lame, ştiu. Great idea, Vlad!

bineînţeles, mi-am luat hainele norocoase, m-am rugat înainte de a intra la examen, acelaşi ritual care nu m-a dezamăgit niciodată. a fost şi o fază funny – văd eu că am făcut 22 de puncte şi mai aveam totuşi o întrebare la dispoziţie. sunt atât de surescitat şi grăbit încât nu o citesc, o pun la nimereală şi mă ridic să plec. mă caută ăla pe listă… “Antonescu Dan – 23 de puncte… admis” la care eu “Nuuuuu… am 22!”. “Ai 23 băiete”,  se încruntă el

la drumul înapoi spre casă am trecut pe lângă liceu. era pauză. lumea ieşise la ţigară. pentru un moment am vrut să stau, să fumez şi eu cu ei, dar imediat mi-am dat seama că nu mai aparţineam şi că nu mai aveam ce căuta acolo. aşa că m-am întristat şi m-am dus acasă.

poimâine am examenul pentru şcoala de şoferi. nu este deloc atât de uşor pe cât credeam eu, ignorant infatuat. cu greu scot 22 de puncte. totuşi, sper să trec proba teoretică. nici nu concep să pic. abia acum am prins o poftă de a lucra întrebări şi a acoperi toate golurile. stau în faţa calculatorului, ascult Bolero al lui Ravel, bag ţigară după ţigară, cafea după cafea şi lucrez.

în rest, viitorul sună interesant, promiţător, dement, plin de feeling şi evenimente. cam atât de pe frontul de est. Kudos.

că undeva acolo sus s-a scris o nuvelă tristă şi meditativă

că nu sunt impermeabil

că nu am cerut numere de telefon când trebuia

că dispar încet încet şi totuşi fără a conta în vreun fel

că lumea asta e pusă în mişcare de bani şi feromoni şi atât

că sunt ca un fel de bibelou ciobit la o licitaţie de rahat şi se strigă “gratis!gratis!nimeni?…”

că sunt plin de greşeli sunt o greşeală am greşit şi voi greşi

pentru că aşa mi-a fost scris şi nu pot face nimic în legătură cu nimic

eu nu exist, ci  SUBZIST.

îşi făcea planuri şi schiţe

fantezist se transcria în forme, culori

avea pretenţii înalte, pesemne voia

să construiască ceva mare şi rece

până la nori.

——————————————–

hoţ lipsit de inimă, el zidea

suflete golaşe şi perverse

zvârcolindu-se-n eter şi-n zloata

viselor de el culese.

mai lua din stânga, în dreapta punea

şi la balansul dorit ajungea.

cărămizile urlau, se zbăteau,

prinse în mreaja dorinţelor lui, fumegau.

——————————————–

şi-a reuşit. un castel de cristal, translucid

sfidând văzduhul aparent arvunit.

să-şi contemple creaţia dorind a privit

în oglinda zidului.

——————————————–

cleştarul strălucitor lustruit proiecta

chipuri frumoase şi triste,

tâmple falnice pe care parcă le ştia…

a încercat să le-atingă. dar zidul

puternic, rece, strident, de el construit

l-a oprit.

——————————————–

un fior, o remuşcare de-o clipă. şi-atât.

arhitectul a plecat

să-şi construiască alt castel, pe-un câmp arat,

mai urât, cu cărămizi, de data asta,

locuibil.

şi cel mai ciudat este că am atins un fel de inner balance pe care îl căutam de mult timp şi pe care nimic şi nimeni nu îl pot perturba, că am devenit împăcat cu mine însumi.

o singură parte rea: de pe 25… îmi iau la revedere de la orăşelul ăsta, cu toate monotoniile sale, cu toate persoanele la care ţin. dar amintirile rămân. în 10 zile am examen pentru şcoala de şoferi, şi totuşi sunt atât de exaltat că mi-e o târşă absolută de a deschide cartea aia. peştele cel mare este aruncat în marele ocean. se termină un volum. sau poate doar un capitol.

iar acum, ca să nu fie postul prea plictisitor, vă voi prezenta nişte fotografii bizare, făcute între orele 3:00 şi 5:00, în diverse locuri, unul mai bizar decât altul, de nişte bizari.

photo 1 – “a fascinating discovery”

photo 2 – “wtf man, is that a rock???”

photo 3 – “călărind neantul”

photo 4 – “altarul”

photo 5 – “drag and drop”

dap. icss scoate un copac din pământ şi aleargă cu el pe mijlocul străzii…

cam atât pentru acum. am muuuuulte de povestit, şi atât de puţin timp. promit să scriu mai multe şi mai explicit în viitorul apropiat

aş vrea să mă criogenez şi să mă trezesc undeva în viitor, să nu mă ştie nimeni, cei la care ţin să fie demult oale şi ulcele. brand new beginning. mi-ar fi mult mai uşor să ştiu că totul e dus de timp şi îngropat, să ştiu că timpul a lucrat cât timp eu am fost absent. poate chiar asta e problema, COEXISTENŢA unor umbre mult prea distincte, care se suprapun prost.

sau aş putea să mă schimb. dar nu e aşa uşor cu schimbările. azi voiam să îmi fac o adresă nouă de mail, azi voiam să formatez calculatorul, azi voiam să răresc ţigările, să îmi fac curat în cameră, să învăţ pentru şcoala de şoferi, azi mi-aş fi dorit să…

ca şi ieri, ca şi alaltăieri. mereu aceleaşi dorinţe, doar dorinţe. da, îmi doresc “prea multe” şi vreau să îmi pice plocon la picioare. dar nu fac nimic pentru mai bine, pentru mine. degeaba îmi întorc mereu prima ţigară şi îmi pun dorinţe.  degeaba iau zâmbitor pastile de somn şi sunt fericit că o să mă trezesc peste 20 de ore, când poate se va fi împlinit ceva. nimic nu se întâmplă şi eu nu pot decât să îmi privesc perplex viaţa cum curge.

“Life is what happens to you while you’re busy with everything else” . oare? pentru mine e cam invers. restul se întâmplă cât eu sunt concentrat să îmi plănuiesc viaţa, să o deversez mai repede, să ajung la momentul fatidic. aş vrea un plan, o hartă, o statistică ca să ştiu şi eu cum să mă pregătesc din timp.

poate sunt eu prea pesimist? poate am băut prea mult? cumva visez şi o să mă trezesc în curând la realitatea cea dulce şi frumoasă? cine îmi poate dovedi că nu visez? că sunt real? că letargia asta este viaţă? că ceea ce mi se întâmplă chiar mi se întâmplă? singurul argument ar fi că respir… nu ar trebui să mă iau aşa de în serios. nimic nu e serios, în fond. e doar o glumă lungă şi deloc docilă, un fel de banc cu cămila.

niciodată nu m-am înţeles bine cu Timpul. ne urâm reciproc. şi nici unul nu poate să se debaraseze prea uşor de celălalt. şi uite că de data asta, mi-a cam dat şah.

am fost la mănăstirea Viforâta. voiam doar să mă rog. să cer iertare pentru că fiecare pas pe care îl fac este greşit şi spre pieirea mea şi suferinţa altora. pentru că, în spatele unei măşti frumos şi minuţios construite, se ascunde un chip fad şi trist. m-am rugat cum nu mă mai rugasem niciodată. m-am rugat pentru mine, dar mai ales pentru cei pe care îi iubesc.

după care, m-am spovedit aşa cum nu mă mai spovedisem niciodată. nu ca la “tata popa” la biserică… “ai drăcuit? ai înjurat?” şi nici nu aşteaptă măcar răspunsul. o confesiune sinceră, cu voce tremurândă, lucruri pe care nu cred că le voi mai spune vreodată cuiva. am cunoscut un om excepţional, care m-a convins că totuşi nu sunt chiar fără de speranţă, care mi-a deschis într-un fel ochii spre un început nou, mai luminos. “niciodată nu e prea târziu să faci ceva pentru tine…” am promis ca 3 zile să postesc, ceea ce nu am mai făcut de la 8 ani, iar sâmbătă mă voi duce iar.

e un sentiment indescriptibil, mă simt ca un Atlas uşurat de greutatea ce zăcea pe umerii săi. acum ştiu că până la urmă, există o speranţă.

——————————————————————————————–

azi e ultima zi de vară, ploioasă şi apăsătoare. privesc videoclipul de la “Wake me up when september ends” şi discuţia de la început îmi pare atât de familiară. a fost o vară frumoasă, pe care aş trăi-o din nou, o vară în care am devenit student şi în care am câştigat şi am pierdut în mod repetat. nu m-am plimbat prea mult, dar nu prea a contat. a fost vara în care am realizat mai mult ca niciodată că există oameni care, deşi îi decepţionez întotdeauna, ţin cu adevărat la mine. asta a fost VARA MEA.

şi totuşi… cei ce reuşesc să smulgă o fărâmă din ambrozia atât de căutată a revelaţiei universale devin ireversibil speciali, artişti – oameni al căror spirit a încorporat acea fărâmă, oameni al căror calm interior a fost tulburat pentru eternitate. oi ce se detaşează de turmă şi se metamorfozează în păstori, pentru că ei ştiu, sau măcar intuiesc drumul.

spunea cineva că suma tuturor viciilor este întotdeauna o constantă. şi aici nu ne referim numai la alcool, ţigări şi alte chestii nocive. orice activitate repetitivă, care te defineşte şi nu este neapărat necesară unei existenţe neieşite din comun este un viciu. cititul ziarului dimineaţa, rosul unghiilor, siesta de după masă, jocurile de pe calculator, chiar şi obsesiile construite în jurul unor persoane. dereglarea acestui echilibru mai sus menţionat poate duce la pieire sau la iluminare – numai soarta este în măsură să decidă.

teoria mea: cum ar fi lumea lipsită de vicii şi viciaţi? ar fi stagnantă, lipsită de artă, doar o frescă rece şi robotică.

“zona este pentru cei fără de speranţă

pentru că ei s-au învins pe ei înşişi” (STALKER)

naiv, te-am împletit din origami

te-am privit

şi, mulţumit de mine, am zâmbit.

—————————————–

pe raftul colorat şi totuşi gol

cu vanitate te-am expus;

iar te-am privit…

şi c-un hohot lacom şi sălbatic eu am râs.

—————————————–

aripele de ceară ai mişcat

şi m-ai privit

pentru o clipă; mi-ai zâmbit şi tu

şi ai zburat.

—————————————–

stupefiat şi derbedeu m-am înecat

în zboru-ţi falnic şi de viaţă inundat

şi te-am privit cum fugi…

—————————————–

avid de tine m-am întins şi am sperat

să pot trişa şi să te fur.

dar erai deja doar un contur

pe ţesătura unui nor voalat.

şi m-am întins, şi m-am întins…

—————————————–

până când c-un răget antic cerul

la fel de-avid de tine ca şi mine

neostoit şi furibund m-a pedepsit

în trupu-mi sufocat s-a prăvălit

şi te-am pierdut…

—————————————–

acum sub molozul rece zac

singur şi uitat

de nimeni regretat

şi te privesc numai în vis

valsându-ţi zborul de hârtie…

—————————————–

lebădă frumoasă, ai să zbori şi ai să taci

pân-ai să cânţi…

acest post este în cinstea sa

pentru că ştie să revină spectaculos

pentru că 9.30

pentru că este cel mai funny om de pe planetă

pentru că a demonstrat cu argumente logice de ce nu există 1/x

pentru că nu se ruşinează să intre în benzinărie cu coroana de spini pe cap

pentru că el este “jumătatea de rupere”

pentru că numele său poate fi scris cu o singură literă

pentru că el este IcSs.

CONGRATZ!!!

mai prind câte-o stea căzătoare

cu palme mari şi fără vlagă

şi o ţin în buzunar

s-o dau cuiva

dar oamenii s-ar frige cu ea

şi-ar vitregi palmele lor mici

şi croite din mătase

aşa că o ţin şi-o admir

stea arzândă şi stângace

cu inflexiuni opace

până când nu mai îmi place

şi-o arunc.

[postul atât de promis, despre aventurile de alaltăieri, îl voi posta. nu ştiu când, dar îl voi posta. e doar draft, so far]

So this is permanence, love’s shattered pride.
What once was innocence, turned on its side.
A cloud hangs over me, marks every move,
Deep in the memory, of what once was love.

Oh how I realised how I wanted time,
Put into perspective, tried so hard to find,
Just for one moment, thought I’d found my way.
Destiny unfolded, I watched it slip away.

Excessive flashpoints, beyond all reach,
Solitary demands for all I’d like to keep.
Let’s take a ride out, see what we can find,
A valueless collection of hopes and past desires.

I never realised the lengths I’d have to go,
All the darkest corners of a sense I didn’t know.
Just for one moment, I heard somebody call,
Looked beyond the day in hand, there’s nothing there at all.

Now that I’ve realised how it’s all gone wrong,
Gottas find some therapy, this treatment takes too long.
Deep in the heart of where sympathy held sway,
Gotta find my destiny, before it gets too late.

“drain the pressure from the swelling,
this sensation’s overwhelming,
give me a long kiss goodnight
and everything will be alright
tell me that I won’t feel a thing
so give me novacaine”

Hey Jude, don’t be afraid
You were made to go out and get her
The minute you let her under your skin,
Then you’ll begin to make it better…

And anytime you feel the pain, hey Jude, refrain,
DON’T CARRY THE WORLD upon your shoulders.
For well you know that it’s a fool who plays it cool
By making his world a little colder…

Hey Jude, don’t let me down
You have found her, now GO AND GET HER
Remember to let her into your heart,
Then you can start to make it better.

So let it out and let it in, hey Jude, begin,
You’re waiting for someone to perform with…
And don’t you know that IT’S JUST YOU, hey Jude, you’ll do,
The movement you need is on your shoulder.

Hey Jude, don’t make it bad
Take a sad song and make it better.
Remember to let her under your skin,
Then you’ll begin to make it
Better better better better better better, oh,
Na na na na na ,na na na, hey Jude…

[este singurul cântec care reuşeşte să mă facă să zâmbesc, oricât de down aş fi...]

închişi într-o arcadă picurată în sidef

simt paşi.

.

biciul se va-nfige-n lutul sterp

şi crunt  şi sfârâind mă va cresta

c-un zâmbet frenetic şi firesc

atât de-adânc că voi tăcea.

şi tundra-n drumuri se va despica.

.

în fiecare colţ de zâmbet decrepit

sub fiecare şoaptă străvezie

pe duşumeaua moale de granit

eu văd încolăcirea cum răsare şi se stinge

pulsând întru trezie oarbă şi râvnindă.

.

închid ochii

mă descompun şi cresc şi uit

că nu pot şti

că visul fuse vis.

nesigur de mine, de cer, de tine

de sângele ce mi se-usucă-n vine

de ecourile tot mai slabe

de fiecare urmă ce-o gravez în orişicine.

nesigur m-aş retrage-n valuri sau în lună

nesigur dacă viermii-or să mă descompună

zâmbitor dac-o să joc cu ei pe mine frânt

şi din trupu-mi disipat să-mi împletesc cunună.

sigur voi călca pe mine

şi-o să-mi zdrobesc tendonul lui Ahile.

Personajele: aceiaşi doi bizari (personaje principale), Domnul T, omul cu focul, femeia care alerga după copii şi alţii (personaje episodice)

Perioada: tot noaptea

Condiţii atmosferice: nu îndeajuns de rele încât să îi descurajeze pe cei doi temerari

Echipament: ţigări, gume, 1 sticlă Nestea, 1 sticlă Cola, telefon cu muzică dubioasă, brăţara magică (drept busolă)

Desfăşurarea evenimentelor:

1 – The Magic Backyard:

Cei doi aventurieri şi domnul T. se hotărăsc să plece într-o expediţie. Domnul T. renunţă după 50 de metri deoarece nu avea tricou. Nu mult după plecare, este întâlnită o femeie extrem de grasă care aleargă după aproximativ 5 copilaşi mici şi orăcăie. Pauză de râs.

2 – Shopping (aprovizionare cu merinde de la un bar). Aici începe urmărirea unui om pe care cei doi vor să îl bată.

3 – Cel urmărit este din ce în ce mai panicat, aşa că o ia la sănătoasa şi se face nevăzut. Cei doi se urcă pe podul de la Romlux pentru a admira priveliştea mirifică. De asemenea, aceştia urinează pe maşinile ce trec în viteză pe sub ei.

4 – Oprire la calea ferată. Sprijinindu-se de un copac, cei doi filosofează şi ascultă muzică. Îi bate serios gândul să se întoarcă.

5 – Cei doi dau peste o vacă moartă, ce se dovedeşte a fi de fapt… o chestie.

6 – Unul dintre cei doi îşi exprimă dorinţa de a face poză cu o maşină oarecare. Poza iese neagră şi o aplică drept fundal pentru telefon.

7 – Omul cu Focul:

Cei doi întâlnesc un personaj extrem de bizar, care a coborât din maşină pentru a incendia un şerveţel. Omul stă pe vine, privind atent cum şerveţelul arde. Expresia feţei sale denotă o stare extatică, conferită de priveliştea de neuitat, limbile de foc cuprinzând treptat şerveţelul.

Acest moment declanşează punctul culminant, întrucât cei doi exploratori înţeleg diversitatea preocupărilor fiinţei umane: unora le place să ardă şerveţele, altora să alerge după copii, altora să exploreze, altora să se bage sub pat etc. De asemenea, IcSs îşi pune o coroană de spini şi se aseamănă cu divinitatea.

8 – Benzinărie: proviziile sunt terminate, deci trebuie provizii noi. Un moment destul de ciudat, întrucât IcSs uită că are pe cap o coroană de spini şi intră cu ea în benzinărie.

9 – Valahia point: cei doi îşi iau la revedere şi îşi promit să mai exploreze şi în viitor.

Asemenea lui David Livingstone, fără de care probabil că Africa ar fi fost explorată în profunzime cu câteva zeci de ani mai târziu, bravii aventurieri au un rol extrem de important în filele istoriei, aceştia descoperind nu numai nordul, dar şi sudul peisajului târgoviştean, împreună cu toate atracţiile lor.

în 5 ore plec spre Vama Veche. sper să fie tare. sper să mă mai şi întorc. vorba cuiva: “Sunt sigur că nu o să ne mai întâlnim niciodată, deci îţi urez o viaţă plăcută!”… am creieraşul plin de valium şi ştiu că va fi de-a dreptul grav viitorul apropiat. până voi scrie din nou, pray for me! =))

Personajele: 2 bizari

Scopul: explorarea şi cercetarea unor tărâmuri necunoscute

Perioada: noaptea

Acţiunea:

1. IcSs’s mansion – decidem organizarea unei ample expediţii spre nord sau est (nu eram siguri). Înarmaţi cu voie bună şi sete de necunoscut, pornim spre unul din centrele de aprovizionare cu cele necesare supravieţuirii în condiţii vitrege

2. După îndelungi discuţii cu patronul depozitului, ne hotărâm asupra unei cantităţi generoase de provizii.

3. Total fail – descoperim că nu avem furculiţe şi cuţite cu care să începem festinul. În sufletul lui IcSs se declanşează un conflict interior, ce face loc desfăşurării acţiunii.

4. Ne cumpăram cele trebuitoare de la alt centru de aprovizionare, după care soarta ne scoate în cale un loc lipsit de lumină şi lume. Total success. Ne hotărâm să plecăm la mare pe jos, ceva mai devreme decât restul.

Intermezzo – un camionagiu derutat ne întreabă încotro e Ploieştiul. După o discuţie destul de lungă şi întortocheată, reuşim să îl călăuzim.

5. Pulse Point – aici se atinge punctul culminant. În mijlocul deşertului, cei doi exploratori se hotărăsc să stea  jos, să fumeze câte o ţigară, să filosofeze şi să bage nişte muzică. Lumea cunoscută este undeva departe. Deşertul şi prădătorii săi îi ameninţă şi aceştia aproape că se demoralizează şi se hotărăsc să se întoarcă. Totuşi, spiritul lor tenace învinge frica.

6. MOL – apropiindu-se de lumea civilizată şi rămaşi fără provizii, cei doi îşi cumpără câte un suc. Cumpăratul durează foarte mult.

7. Mamina- Setea este urmată de foame. Cea din urmă necesitate vitală este de asemenea satisfăcută.

8. Farewell – după o expediţie temerară încununată de o victorie categorică, după satisfacerea nevoilor existenţiale de a bea, a mânca şi a fuma, cei doi îşi dau seama că sunt sleiţi. Fiecare se întoarce la propria cazarmă şi promite ca data viitoare să exploreze spre sud.

Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat sa mă mai doară…
De iubire-ntâia oară cânt,
La scandal renunţ întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc,
La femei si vodcă dam năvală.
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.

E de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitând întregul tău trecut,
Tu să nu mai poţi pleca la altul
Tu – mers gingaş, tu, surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Si cât poate de supus să-ţi fie.
Cârciumile le-aş uita pe veci,
N-aş mai şti nici versul ce înseamnă,
De-aş atinge aceste braţe reci
Şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

Veşnic te-aş urma pe-acest pământ,
Depărtarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt,
La scandal renunţ întâia oară.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă racită prea devreme.
S-o pornesc desculţ din nou la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O! Pierdutul prospeţimii har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

pentru că am descoperit că cel mai bine pot să scriu ceea ce am trăit, mi-e mult mai uşor şi sună mult mai natural decât să încerc să imaginez nişte situaţii/feelinguri care nu au existat, cel puţin pentru mine. corespondenţa în realitate le face totuşi imposibil de publicat… sorry pentru cei care le aşteaptă cu ardoare (simte-te!), probabil li le voi prezenta numai lor la un moment dat.

vara asta simt că mă reîntregesc, din toate punctele de vedere. ca o explozie urmată de o implozie. dintr-o substanţă difuză, amorfă, mă preschimb în ceva concentrat, prind formă, mă încheg. devin o identitate.

Ieri dimineaţă mă trezesc într-o stare de linişte totală. mă gândesc să mă duc totuşi la examen, deşi eram deja admis la Marketing, doar ca să văd cum e. Intru în sală, aştept subiectele, şi cu un minut înainte ca acestea să fie împărţite, în creieraşul meu se petrece ceva. Încep să fiu scârbit de felul în care gândeam şi în care încercam să mă “furişez” şi îmi jur că oricât de grele vor fi subiectele, eu o să fac tot ce pot şi voi lăsa în rest totul pe seama sorţii. bineînţeles, subiecte absolut criminale, după o singură privire deja regretam decizia. dar am avut 2 ore şi jumătate de sclipire şi am făcut tot. nu ştiu cum a fost posibil, ce s-a întâmplat cu mine, dar s-a întâmplat. ar fi fost o laşitate, o limitare calea pe care eram tentat să o apuc. niciodată nu am plecat capul în faţa greului. ar fi fost foarte ne-eu. m-am uitat în oglindă când am aflat rezultatul şi, deşi arătam ca un spectru, numai o umbră, obosit şi slab, totuşi mi s-a părut că străluceam. mi s-a părut că undeva în orbitele mele adâncite, deasupra cearcănelor arcuite sumbru, zăcea ceva ce mă deosebeşte de alţii. ceva ce alţii nu au.

Şi rezultatul? sunt al doilea din aproximativ 2000 de candidaţi, cu media de 9,955, intrat la cămin cu regim de hotel în centrul Bucureştiului, cu o bursă de nesimţit şi cu un viitor frumos. acum, că am rezolvat tot ce era de rezolvat, mă simt fără scop şi fără căpătâi.

în fine.vreau pe calea asta să îi felicit pe toţi cei care au susţinut examene până acum şi să le urez succes tutror celor care mai au. este ultimul post despre latura profesională a existenţei mele. cert este că următorii 5 ani voi fi BINE. aşa că de azi, blogul ăsta va fi axat numai pe filosofie, artă şi chestii (ne)plictisitoare.

prima zi s-a desfăşurat mult mai bine decât mă aşteptam. mâine mai am un singur examen (FABBV) – şi cel mai important sau poate nu. şi de ce? pentru că am 3 posibilităţi:
1. să nu mă duc deloc, şi să fiu admis la Marketing cu un cămin extrem de drăguţ
2. să mă duc, să văd că nu ştiu la nivelul la care mi-aş dori eu, şi să pun înadins rezultatele greşite, ca să fiu sigur că nu cumva intru la FABBV la fără taxă, dar fără cămin
3. să mă duc, să fac tot, să prind cămin drăguţ în Moxa, şi totul să fie bine când se termină cu bine.
în oricare dintre cele 3 cazuri, ies bine. Deeeeeci, deja mă pot numi ASEist Bravo mie, succes tururor care mai am au examene zilele astea!

am fost la biserică. în momentele grele, până şi cel mai înverşunat agnostic se refugiază în Dumnezeu. după prelungi tergiversări, am ajuns la inevitabilul adevăr; suntem mici, suntem nimic, doar praf suflat de vânt, răspândiţi în patru zări. nu suntem nici unici, nici măcar interesanţi, doar clipe suspendate, care după ce vor trece, vor fi uitate. nu putem decât să acceptăm şi poate să încercăm să uităm de adevărul peremptoriu; să fumăm o ţigară, să privim stelele, să citim, să vrem facultate, să ne prefacem că toate astea sunt măcar un pic importante.de fapt doar văluri şi văluri ce acoperă un mare gol.

ieşind din biserică, am strivit un melc. l-am răspândit pe trotuarul încă ud de ploaie şi nimeni nu a fost atent. graba mea de a pleca a transformat un biet melc într-o masă nedefinită de organe şi sucuri. şi nimeni nu a văzut. cu toţii păşeau cu ochii întredeschişi, atât de obişnuiţi cu melci striviţi. mi-e teamă de mine şi de ceea ce pot face. mi-e teamă că la un moment dat o să plusez prea mult şi nu o să mai pot să mă arunc. eu gândesc prost şi trăiesc prost. nu sunt decât un colecţionar de amintiri, un hoţ de vise, o umbră trecătoare care ocazional mai face rău.

Joy Division – The Eternal

“Procession moves on, the shouting is over,
Praise to the glory of loved ones now gone.
Talking aloud as they sit round their tables,
Scattering flowers washed down by the rain.
Stood by the gate at the foot of the garden,
Watching them pass like clouds in the sky,
Try to cry out in the heat of the moment,
Possessed by a fury that burns from inside.

Cry like a child, though these years make me older,
With children my time is so wastefully spent,
A burden to keep, though their inner communion,
Accept like a curse an unlucky deal.
Played by the gate at the foot of the garden,
My view stretches out from the fence to the wall,
No words could explain, no actions determine,
Just watching the trees and the leaves as they fall.”

[1]. Eşti bărbat sau femeie?

Back Door Man

[2]. Descrie-te.

Soul Kitchen

[3]. Cum se simt oamenii în preajma ta?

People Are Strange

[4]. Cum ţi-ai descrie relaţia anterioară?

Indian Summer

[5]. Dar pe cea actuală?

Queen of the Highway

[6]. Unde ai vrea să te afli acum?

Moonlight Drive

[7]. Ce părere ai despre iubire?

Take It As It Comes

[8]. Cum e viaţa ta?

Me and the Devil Blues

[9]. Ce ai cere dacă ai putea să-ţi pui o singură dorinţă?

Break On Through (To The Other Side)

[10]. Spune ceva inteligent.

Cars Hiss by My Window

abia acum, când nu mai e  nimic de făcut, încep să realizez gravitatea acestui examen şi încep să regret tot timpul pierdut, toate golurile din pregătirea mea.  nimic nu mai mă mulţumeşte, citesc Patul lui Procust, dorm 3 ore pe noapte, beau prea multă cafea, fumez cât pot, îmi fac planuri inutile, visez cu ochii deschişi, mă rog. sunt trist deşi nu ar trebui să am niciun motiv pentru asta. nici să scriu nu mai pot. trec prin stări imposibil de transpus în cuvinte. alternez paranoia existenţială cu o detaşare prostească, cu un whatever absolut. Mi-am pierdut orice capacitate de autoanaliză… nu mai înţeleg nimic, nu fac decât să mă las dus de curent.

cred că ultimele răbufniri ale adolescenţei se zbat în conştiinţa mea. îmi răsună în minte nişte versuri de la OCS:”ai facut tot / in afara de faptul / sa faci ceva cu adevarat, / Ai rezolvat tot ce era de rezolvat / mai putin tot ce era cu adevarat important / Stai si intrebi si tu ca si mine / de ce la final nu iese bine…”

încă 7 zile planificate minuţios, după care nu am nici cea mai mică idee ce o să se mai întâmple… totuşi, însăşi fervoarea asta, faptul că nu am nici cea mai mică idee ce va mai urma, ce se va alege de Dan cel vechi, tocmai goana asta spre un viitor incert şi probabil ghroaznic, mă face să zâmbesc! mă privesc în oglindă şi nu mă mai recunosc. mi se pare că sunt ca un şarpe care a dat câteva straturi de piele jos în ultimele câteva luni. Asta să fie maturitatea?

“Haha, don’t freak out, it really is me… Everything is gonna be okay. I’ve been to Earth. I know where it is. And I’m gonna take us there.”

O izbucnire de sunet şi feeling – totul este aproape pierdut. Cântecul sună mai năvalnic şi mai năvalnic. Un tropot antic, un descântec venit dintr-o conştiinţă uitată şi eternă. Sălbatic, omenesc, salvator. Cântecul e povestea.

[the best moment in the history of cinematography> BSG - 3x20 Crossroads]

Antonescu Dan-Gabriel   9.91      Vlad Alina                           9.15

Ilie Eduard                            9.91       Pripu Alexandra               9.15

Dragomir Andrei                9.89       Ivan Marius                         9.13

Olteanu Aris                         9.85       Trandafir Andreea            9.11

Popescu Oana                      9.85       Bolovan Cristina                9.08

Olteanu Mihai                      9.75       Bădan Dragoş                      9.07

Mihăescu Ionuţ                 9.70        Barbu Florin                        8.95

Popa Dalila                           9.41        Blidărescu Roxana            8.86

Vişan Ciprian                       9.39       Blaj Raluca                            8.81

Pietrăreanu Alexandru   9.39       Dinero Elbu                           8.62

Badea Anca                           9.36      Bunu Cristian                        8.39

Goicea Ruxandra                9.35       Zaharia Marian                    8.05

Stîlpeanu Alexandra          9.30      Călimănescu Octavian      7.37

Arsene Cătălin                      9.25      Păduroiu Adrian                  9.30

Tămîrjean Bogdan              9.19

Încep cu aruncarea greutăţii, dau 7 metri ( 10 fără probleme), după care urmează abdomenele – fac 34 în 30 de secunde ( iar 10), după care capra… Am sărit la cea mai săltăreaţă trambulină evăr, mă jur! Am aterizat în doi timpi, dar cred că au înţeles faptul că trambulina era sub orice critică, şi că spre deosebire de alţii, eu sărisem cu avânt maxim. A urmat baschetul – probă penibilă, trebuia să îmi lipsească o mână ca să nu îl fac. În fine, sper că 10. Mi se va confirma sau infirma acest fapt la 6:30 când mă voi duce să îmi iau legitimaţia de concurs.

Şi uite că se termină şi bacu’ ăsta, mult mai bine decât am crezut. Tot ce mă mai lega de viaţa de liceu e dus şi îngropat. Voi mai posta în câteva zile notele şi media, precum şi poziţionarea în clasament. Until then, PARTYYYYY

“was that me, impaled by my own glory? Was I the victim of my self-confidence?”

“I was light, spitting light, a one second-pulse of light…”

islanded in a stream of stars

azi mă urăsc pe mine însumi

mă simt de parcă tot Universul ţine cu mine zilele astea. a picat exact după sufletul meu. tind spre 10, şi cred, chiar am şanse să ating acest ideal aparent intangibil al zecelui la română.
1. Înfrigurare de Blaga – o mai lucrasem şi înainte, doar o formalitate
2. A trebuit să vorbesc despre iubire – şi chiar am avut ce zice
3. Ultima noapte de dragoste – ceea ce îmi doream să îmi pice
toată lumea 4-5 pagini scrise, numai eu 11 ) 50 % of Bac complete. urmează proba de foc, matematica.

And I was flowing through the hourglass, reaching for the warmth of my beloved pile of sand…

în clepsidră ne pictam – vitralii,

nisipu-şi mesteca invidia cu rumoare

şi-n cioburi sângele îl diluam

şi te vedeam culoare.

şi nopţile de valium ce mi-au recitat

marea ta glumă celestă

în forja-mi rece le-am topit şi le-am gravat

în pielea-mi flagelată şi azbestă.

prin coloana unui tunet larg

suflete întinse şi-ncordate

prea târziu se zbat, se osândesc

în stelele puţine, numărate.

opera scăzândă se-ntinde peste noi

şi visele le-mpunge-n piuneze;

peregrinare fără soţ, aş vrea

ca cerul peticit şi mort să te vegheze.

—————————————————–

doar străzile şi timpul mă mai recunosc.

din urna-mi răspândit în frigul firii

frământat şi consumat

de mâna scorojită a iubirii.

intru la 9 jumate, trag biletul 25, care la început mi se pare cam bizar. un text despre Yosemite National Park sau ceva de genul. 3 întrebări banale care îşi găsesc răspunsul în text (dimensiunile parcului, animalele sălbatice, interdicţia maşinilor în incinta rezervaţiei – la care mă simt nevoit să adaug opiniile mele despre poluare şi un mediu curat). după care mi se cere să vorbesc despre un parc. şi ce aleg? Chindia, ofc ) am aberat despre zoo, despre lac, despre ruine etc. same old shit.
ei, acum urmează greul. vineri vine româna scris, la care să fie la fel de ok cum a fost şi până acum. pregătit sunt, mai trebuie un pic de noroc. 33,33 % of Bac complete!

However long the night, the dawn still breaks

eram programat la 10:35, am intrat pe la 10. căldură mare, monşer!
sunt al nouălea pe listă. iau biletul 99. am eu ceva cu numerele 9 şi 18, mereu m-au bântuit. Nişte articole din Monitorul Oficial despre dreptul la informare al cetăţenilor asupra a tot ce este public/politic. încontinuu e cineva care este ascultat şi nu e linişte totală, aşa cum mi-aş fi dorit. pun mâinile la urechi şi citesc textul de 2 ori. în vreo 15 minute îmi schiţez planul pe foaie.
1. scopul comunicării şi relaţia emiţător – receptor
2.de comentat dpdv morfosintactic, ortografie şi punctuaţie, lexicosemantic şi numaiştiuce.
3.abureală (am dat-o pe comunism, rolul mass-media etc)
în total cam 5 minute de ascultat, nicio întrerupere. s-au uitat semnificativ unul la altul, după care au consimţit să îmi dea nota 10. me happy. 16, 67 % din bac complete.

I feel like a still point in a trembling universe.

gara se arcuia, nemiloasă,
oţelul cel rece pulsa
lumânările cum se holbau chircite
speranţe în praful umed nomad – ofilite.
eu, meschin, mă despicam în panglici
şi cu viaţă şi poveşti mă hrăneam
pe cioburi sparte pictând aşteptam

şi-un fulger a cântat. o boare
opreşte-ţi goana, clocot!
prin geam, inertă, mi-a plăcut
dar n-a-ncetat din tropot.
fantasmă suspendată, surâs livid, trecuşi
fugind atât de liberă
a nimănui, a nimănui.

———————————–

eram doar eu,
aşteptându-mă pe mine,
în clipe osândit mă număram
şi gara departe şi pustie o priveam.

3 zile până la bac. sună ciudat; simt o fervoare la gândul că aici se sfârşeşte totul. dar asta e tot? asta fuse? sunt adult? e sfârşitul începutului sau începutul sfârşitului? voi reuşi?

3 zile până la bac. e absolut bizar.ieri am vorbit cu un prieten de la facultate. mi-a rămas în minte ceva ce a spus: “ce-mi doresc să fiu din nou la liceu. să opresc timpul în clipele alea de final. să trăiesc veşnic sfârşitul de clasă a 12a…”
nu mi s-a mai întâmplat niciodată să aştept cu atâta nerăbdare un examen. bacul miroase a viaţă şi a vară. faţă de întunecatul şi sălbaticul examen dintr-a 8a, peste care se arcuiau teama şi absurditatea, bacul este un zâmbet, un blackjack, o poartă spre viaţa cea liberă şi frumoasă. las în urmă totul – cărţile mele iubite; nopţile pierdute în fum de ţigară; cerurile pline de stele; camera mea galbenă cu postere cu spiderman; zilele pe care am preferat să le petrec învăţând şi gândul mi-a zburat şi am oftat şi m-am ambiţionat. tot ce iau cu mine sunt visele şi dorinţele.
“Iar visele se strecoară în viaţa mea şi mie îmi par viaţă şi altora par vise.”(Mircea Eliade)

am făcut tot ce trebuia făcut, mai trebuie să pun doar ultima cărămidă peste construcţia monumentală numită Dan. o simplă formalitate. şi totuşi, totul nu îmi ajunge ca să pot dormi noaptea. vreau mai mult decât tot. da, sunt egoist, cel mai egoist, fixist , perfecţionist, ambiţios om, nu o să mă las până nu voi dobândi ceea ce vreau.

sunt atâtea întrebări care îmi vin în cap. un mare amalgam în care abia aştept să plonjez. şi cea mai întrebare dintre întrebări: ce va mai urma? şi îmi răspund tot printr-o întrebare: Contează?…

“and we don’t know/ just where our bones will rest/ to dust, I guess/ forgotten and absorbed to the Earth below”

Timpul vindecă tot, se spune. Timpul o să vindece toate feţele ce nu se vor mai vedea. Vieţile noastre sunt ca nişte peroane de gară. Lumea trece, staţionează, vine, pleacă. Tinereţea nu durează într-atât încât să poţi spune că ţi-ai petrecut-o aşa cum ai vrut, că ai făcut tot ce ai vrut să faci.
[da e răspunsul la întrebarea nepusă]

Cam ăsta a fost liceul, cam asta a fost cu partyurile tâmpite la care ne certam pe melodii şi le schimbam la fiecare 30 de secunde, cam asta a fost cu feelingul ăla de antsinmypants, totul devine din ce în ce mai transparent, mai ireal; Carabella e din ce în ce mai departe. Îmi vin în minte uşile de la F2 acoperite de piele în care era imposibil să ciocăni; vestiarul de la sala de sport cu mirosul său de sudoare – meciurile de “pimpong” îndeajuns de lungi încât să întârziem la ora următoare. Tot ceea ce uram la acest liceu, toate lucrurile mici care mă dezgustau îmi revin acum în cap şi capătă un farmec aparte, se aromează, devin un sigiliu pentru adolescenţă, pentru perioada în care cu toţii căutăm disperaţi ceva adevărat, ceva frumos în lumea asta care ne pare atât de bolnavă. Ei, cred că acum, după ce am pierdut acel lucru frumos şi adevărat, ne dăm seama că timp de 4 ani l-am avut chiar în faţa noastră şi am fost orbi, orbi. Dar, cum ar spune cineva: “nu regreta nimic din ce ai făcut sau nu ai făcut pentru că, la un moment dat, exact asta ai vrut să faci.”

Uneori, nici nu îmi vine să cred că eu sunt eu. Mă simt ca un musafir în propria viaţă. “Băiatul de provincie pleacă să îşi încerce soarta în Oraşul cel Mare.” Sună a titlu de roman.

Îmi scrisesem un discurs de acasă prin care încercam să evidenţiez punctele tari şi punctele slabe ale vieţii de liceu, discurs care în momentul de faţă mi se pare total inadecvat, aşa că voi încerca să vorbesc liber şi să spun exact ce simt acum, la finalul clasei a 12a.

În clasa a 9a, pe uşile maaarelui liceu Constantin Carabella, vestit prin renumele său, intra un băieţel dezorientat, plin de teamă faţă de viitorul neclar şi misterios ce se profila în faţa lui. Acum părăseşte liceul un om în toată firea, cu o personalitate formată, cu obiective ambiţioase, gata să se arunce în vâltoarea vieţii. Pentru asta aş dori să vă mulţumesc dumneavoastră, domnilor profesori, că pe lângă pachetul de informaţii pe care mi l-aţi oferit, mi-aţi arătat ce e important şi ce nu, că mi-aţi insuflat o gândire pozitivistă, că m-aţi învăţat că cel mai important este să fii şi să rămâi om.

Adevărul este că, părăsind viaţa de licean, mă simt dezrădăcinat. Da, cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce simt acum – dezrădăcinat. Simt că nu mai aparţin. Îmi pare rău că, după această ultimă oră de dirigenţie, oficial nu voi mai fi elev al acestui liceu. În ultimii 4 ani, cu toţii aţi făcut parte din micul meu univers şi nici nu am conceput viaţa fără prezenţa dumneavoastră.

Ca să închei, vreau să vă mulţumesc tuturor că existaţi, că v-am cunoscut şi mă declar profund întristat că ne despărţim. Totuşi, aici am dobândit amintiri de neuitat, prietenii pe viaţă, la care nu am de gând să renunţ niciodată. Sper că peste 10 (de fapt nu 10, chiar 5!) ani, ne vom reîntâlni în aceeaşi formaţie, la fel de optimişti şi încrezători în destinele noastre.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

sunt jalnic. ştiu că va suna perfect. ştiu că va suna prea perfect ca să emoţioneze pe cineva. sunt jalnic pentru că nu pot spune ce simt. sunt jalnic pentru că planific până şi ceea ce ar fi trebuit să vină din inimă…

crâşma pentru inimi ieftine
înşerpuieşte buzele subţiri
venin bolborosit în şoapte
venin filtrat prin ţepi de trandafiri.

cad ţepene şi moarte la pământ
şi-nlănţuite de-aburii alcoolului
se-mprăştie ca păpădiile în vânt
inimi singure şi ieftine

şi iau lumea, o-mbrăţişează, o tac
fluvii prizoniere-n colivii
vagabonzi avizi de-a fi-mblânziţi
inimi ieftine şi vii.

sunt mai bine ca niciodată, no more delir, no more faint, no more gaură în braţ.

“up, down, turn around,
please don’t let me hit the ground
tonight I think I’ll walk alone
I’ll find my soul as I go home…”

pe jumătate mort
nemişcat
capul strâns într-o menghină
burning throat
încerc să scuip urgia, dar fălcile-mi sunt încleştate, tânguie un urlet tăcut şi repetitiv
văd negru, negru, fade to black
din piept şi până în cel mai ascuns colţişor al creierului
o cană de apă tremurândă
izolat blestem binecuvântat
mă întreb, fără afecţiunea asta, care a început să muşte din ce în ce mai găunos, aş mai fi eu? aş mai putea scrie? ascult balada lui porumbescu. o vioară închisă. numai iarna de afară o poate auzi. acordurile îmi sfredelesc mintea în delir. durerea se amplifică, se amplifică. şi scriu.
cea mai cruntă durere de cap de până acum.

2:00
cu fix 19 ani în urmă mă năşteam;
zâmbesc
pentru că a bătut Dinamo
pentru pentru că tocmai am aflat că “am valoare”
pentru că vreau să fiu perfect
inexplicabil
pentru că voi rămâne mereu eu însumi
cu mintea şi sufletul vraişte
aceeaşi fiinţă unică şi contradictorie
acelaşi Dan.

song> New Order – Temptation. mood> exalted

cerul se revarsă peste ele
arbalete străpungând fiecare inch
un urlet ce sună aproape a refren
se revarsă.
marionete se înfruntă
aţele de sus le dor, le dor
ţărână sânge scuipă,
dar nu mor.

păpuşarul candid cum zâmbeşte
creaţia lui cea dulce se revarsă
într-o vâlvătaie moartă
rug uitat între ruine
rugul marionetelor
defecte.

[asta visai eu după amiaza asta]

“Trebuie să existe vreo ieşire de aici” spuse Măscăriciul către Hoţ,
“e prea multă confuzie, nu pot găsi alinare…
Afaceriştii îmi beau vinul, ţăranii îmi sapă pământul
dar niciunul nu ştie să le-aprecieze valoarea.”

“Nu e cazul să te agiţi”, spuse Hoţul cu blândeţe,
“sunt mulţi aici printre noi, care cred că viaţa e doar o glumă.
Dar tu şi eu am mai trecut prin asta, iar alta ne e soarta,
aşa că să nu mai vorbim aiurea acum, pentru că se face târziu”

Din turnul de veghe, prinţii scrutau orizontul
în timp ce femeile se preumblau, servitorii cei desculţi la fel.
Undeva departe un linx a scos un răget
doi călăreţi se apropiau, vântul a început să vuiască…

PURE ART

urăsc paştele. urăsc credinţa prostească, iraţională, mersul la biserică, închinatul anumitor persoane de fiecare dată când trec pe lângă o biserică, pentru că “aşa se face”.

v-aţi întrebat vreodată de ce la biserică merg numai babele? pentru că se simt din ce în ce mai apropiate de Numărătoarea Inversă şi, într-o încercare disperată, laşă, inutilă de a se feri de retribuţia divină, speră că o să se strecoare şi ele pe o uşiţă dosnică în rai, poate au noroc.

e al doilea paşte pe care nu îl mai sărbătoresc alături de ceilalţi, pentru că:
1. mi se pare o prostie să ţii post, să te autoflagelezi, ca să ce? să diminuezi efectele recesiunii?
2. mi se pare sadic să celebrezi chinurile şi moartea unei fiinţe umane
3. nu simt niciun ataşament faţă de religie (a nu se confunda spiritualul cu credinţa)
4. mi se pare foarte dubioasă faza cu “roşitul ouălor”

aşa că, mă voi delecta cu o friptură în timp ce voi mâncaţi păstârnac. Ha!

De mult timp mă simt nevoit să vorbesc jocul meu preferat, Gothic. Partea a 3-a. Un joc cu un potenţial imens, după părerea mea. Deşi a fost apreciat ca valoare sub primele două, mie mi se pare unul dintre jocurile ce vor rămâne mult timp în amintirea gamerilor.

Dar bineînţeles, fiecare joc are puncte bune şi puncte slabe. Să începem cu o punere în temă, pentru necunoscători: seria Gothic este considerată cea mai de succes trilogie RPG single player, produsă de nemţii de la JoWood şi Piranha Bytes. Jocul nu a fascinat niciodată prin efecte vizuale nemaivăzute, nici printr-o interfaţă inovatoare, ci prin POVESTE.

Această poveste, unică prin simplitatea şi frumuseţea ei, pune în lumină destinul Eroului fără Nume (numit de alţii şi The Decider, The Redeemer, The Chosen One, The Stranger), un tip cu barbă, un pic cam scund şi slab, cu codiţă, aparent prin nimic deosebit de semenii săi. Sub acest aspect în acelaşi timp misterios şi comun se ascunde o fire puternică, capabilă, destinată unor fapte măreţe.

În Gothic I, acesta este aruncat pur şi simplu în Valea Minelor de pe insula Khorinis, vale populată de scursurile societăţii unui întreg regat ( Myrtana), practic o închisoare imensă, încadrată de o barieră magică. Primul gând care îi vine acestuia în minte, imediat ce este aruncat în această adevărată groapă a ororilor, construită după principiul Infernului lui Dante, eroul trebuind să se adâncească din ce în ce mai tare în inima văii pentru a ajunge la adevărul final (no spoilers ). Acesta este pus în faţa unor alegeri în dezvoltarea sa personală, nimerind într-un război de-a binelea în interiorul Văii Minelor, între nişte semibarbari, care vor să arunce în aer insula, grupaţi într-o peşteră imensă, care se confruntă cu criminalii şi hoţii lipsiţi de scrupule ce locuiesc într-un castel părăsit din centrul insulei. Balanţa între cele două tabere este fragil susţinută de o sectă ce locuieşte într-o mlaştină, în case suspendate în copaci, fumează încotinuu Swampweed şi slăvesc o entitate care le vorbeşte în somn.

În partea a doua, eroul reuşeşte să evadeze, dar se trezeşte pe jumătate mort şi lipsit de puteri. De data aceasta, eroul trebuie să decidă între a alege să devină paladin, protector al oraşului Khorinis, măcinat de hoţie, criminalitate, a-şi vinde serviciile ca mercenar unui mare bogătaş, sau a se retrage în munţi, la mănăstirea lui Innos, şi a deveni ulterior un Magician de Foc. Bineîneţeles, răul este prezent şi aici, orcii fiind din ce în ce mai numeroşi, conduşi de dragoni. Şi de această dată, eroul restabileşte ordinea şi pleacă pe continent cu o corabie, alături de cei mai buni prieteni ai săi.

În sfârşit, ajungem la Gothic 3. Întorcându-se pe continent, eroul, care spera să trăiască fericit până la adânci bătrâneţi, găseşte o ţară subjugată de orci. Rebelii, conduşi de rege, trăiesc ascunşi, aşteptând momentul prielnic ca să lovească în orci şi mercenarii lor. Rangerii, protectori ai pădurii, conduşi de liderii lor spirituali, druizii, refuză să se implice. Între toate aceste tabere, eroul mai poate alege barbarii din nord, animaţi doar de 3 dorinţe : să bea, să vâneze orci, şi să îl slăvească pe Innos, nomazii, o civilizaţiea deşertului, pe cale de dispariţie, conduşi de liderii lor, Water Mages, aflaţi şi ei în conflict cu Hashishinii, negustorii de sclavi, ce au ridicat adevărate palate şi s-au îngropat în aur.
Lumea este imensă, variind de la ţinuturi acoperite de zăpadă până la vastele deşerturi ale Varantului. Spre deosebire de jocurile gen Oblivion, în Gothic 3, fiecare peisaj este construit grandios, minuţios, nu vei avea niciodată o impresie de deja-vu când intri într-o peşteră. No Lego Style. Niciun alt joc nu a reuşit să recreeze atmosfera naturală, societatea construită de seria Gothic.
Lanţul de questuri este genial, poate cel mai complex ever, construit după principiul lui Huygens (cine ştie fizică ştie şi la mă refer). Eh, punctul de început al oscilaţiei îl constituie apariţia eroului într-o lume care îşi găsise un echilibru aparent, acesta creând astfel unde în jurul său, în toate direcţiile. Mult superior rivalului Oblivion, care are questuri liniare, complet neinventive, care puteau ţine treji numai pe geekşi. Ceea ce nu mi-a plăcut este faptul că primele două Gothicuri erau bazate mai mult pe intuiţie, pe mister şi descoperire, Gothic 3 este ucis la cifre… gen ai 56 % reputaţie cu nomazii, ai Ancient Knowledge 231 etc.
Încă ceva ce nu mi-a plăcut la joc, vocile sunt schimbate, la bagă prea mult bas, toţi bărbaţii au mai mulţi muşchi (de exemplu, Diego a fost transformat dintr-un tip subtil, viclean, abil tocmai prin inteligenţa sa, cu o voce pe care greu o uitai, într-un muşchiuleţ cu vocea total schimbată, care nu are prea mare rol în questul principal…).Rezultă o grămadă de tipi testosteronizaţi, lipseşte chiar şi umorul sadic al eroului principal, care făcea haz de necaz exact când era nevoie pentru a destinde atmosfera.

De o lună, mă tot joc Gothic 3, l-am terminat în toate felurile posibile, am nivelul 79 (80 poţi face doar foarte greu, pentru că nu prea mai ai ce omorî). Concluzie, un joc genial, antrenant, care după numai 5 minute de joc de acaparează total. Dovadă stau toate persoanele care au jucat seria Gothic, care mi-au dat dreptate de altfel. so, kids, stop plying WoW, DotA, CS, NFS and FIFA. Gothic > all. Totuşi, aş sugera să începeţi cu Gothic 1, dacă vă hotărâţi să vă apucaţi.

şi ce aş fi putut să fiu. ce explozie. câtor aş fi putut să le dau puţin din explozia asta.
câte roluri aş fi putut juca. câte măşti aş fi putut schimba.

am vrut să văd cum e viaţa – să străpung cu lancea cortina, să o sfâşii, să fie numai a mea scena. am vrut să fiu singurul actor, să joc de unul singur, să primesc eu toate aplauzele. pe care nici nu le merit. egocentrist.orgolios.

am căpătat toleranţă la oameni. sunt dependent de oameni. îi urăsc, încerc să scap de ei, şi când aproape reuşesc, începe sevrajul şi cobor iar. nu mai îmi plac oamenii. nu mai mă pot ataşa decât de obiecte. de lucruri care nu m-au dezamăgit niciodată.

viaţa mea e ca un cântec. riff, refrene, riff, solo, refrene, refrene. aş vrea să mă întind pe un câmp şi să mă uit la nori. dar nici asta nu sunt în stare. îmi amintesc ce frumoase sunt luminile oraşului. sunt în oraş. luminile sunt moarte, reci, visez la un cer albastru, la un munte sfârtecător. Muntele este prea mic. sunt în vârful muntelui şi îmi dau seama ce puţin am urcat şi mai îmi dau seama că e frig şi că vântul îmi zgârie obrajii. şi nici muntele nu mai îmi place.

realitatea se contruieşte în mine ca un castel de cărţi. fragilă. şi o dărâm şi o reconstruiesc mereu. tot ce contează e acel unic moment, în care pun ultima carte şi îmi privesc opera. după care castelul se dărâmă şi îmi reîncep munca de Sisif.

îmi aruncă o privire pe care o recunosc. mă cheamă. probabil că va înţelege unde zace cancerul şi cu mâna va smulge demonul şi îl va ascunde undeva departe, sub o eşarfă tomnatică, şi mă va scoate la iveală pe mine, pe adevăratul eu. asta dacă va dori.
şi până atunci, voi rămîne cu stelele mele şi îmi voi fuma Parliamenturile mele şi voi fi dezamăgit de oameni şi de luminile oraşului şi de cerul înnorat şi de micimea muntelui şi de mine şi de tot.

“Baby I’ve been here before
I know this room, I’ve walked this floor
I used to live alone before I knew you.
I’ve seen your flag on the marble arch
Love is not a victory march
It’s a cold and it’s a broken Hallelujah“

În fiecare toamnă de ropote târzii
fluturii zei sub soare
pictând sleiţi finalul
unei idile de o zi
cad reci.

Se arcuieşte omul
imens, rânced şi nedrept
revărsând osia ruptă a cerului
peste voi,
poeţi bufoni întârziaţi,
momente moarte, fluturi.

Deja vu strălucitor al verii
răspândiţi-vă pulberea în vântul
vitregiţilor de zbor,
clipe ucise prematur
stiletul împlântaţi-vi-l adânc
prea repede
în coapsa lumii
fluturi
muritori şi neuitaţi
fluturi.

(la modu’ grav)

“priviţi, zei
sfidez a voastră boltă
dăinuitor, mistuitor
soarele-l despic cu sabia
devorator şi creator.”
——————————
înscrise litere-ncunună
ruine tulburi aurite
mormântul de nisip orb martor
al unor vremuri amorţite.

soarele tremură în unde ceruite
plângând un prinţ lunatic
epitaf ce stă înscris
pe ziduri calde prăfuite.

sufocant pierdute într-o hală de metrou

priviri călcate, pietruite

capete întoarse

şoptindu-mi nume şi poveşti îngrămădite

în tăcere.

în frânte degete de şarpe

bulevarde căţărându-se pe nori

tobe ritmic prevestesc

orchestre şi fanfare nevăzute

în tăcere.

un regret şi-o stea, dar nu mai mult.

din ce în ce mai translucid

surd şi orb şi pas cu pas

plec

în tăcere.

heard joke once.

man goes to doctor.
says he’s depressed.
says life seems harsh and cruel.
says he feels all alone in a threatening world
where what lies ahead is vague and uncertain.

doctor says
“treatment is simple.
great clown Pagliacci is in town tonight.
go and see him.
that should pick you up.”

man bursts into tears.
says:
“but, doctor…

…I am Pagliacci.”

“I am taking you into my conscience. The universal conscience.” vocea de fundal răsună pe un timbru fără intonaţie, imobil, constant.

Doar o secundă de revelaţie şi pot vedea totul. Am un ochi în fiecare particulă constituentă şi nu trebuie să întorc capul după nimic. Privesc şi contemplez pe o infinitate de planuri. Înţeleg probabilităţile infime ce ghidează lumea asta. Deconstruiesc totul în particule şi văd unicitatea fiecăreia. Văd minunea ce le-a dispus sub structura atât de improbabilă în spaţiu şi timp numită viaţă. Milioanele de spermatozoizi luptând pentru supravieţuire, competiţie cu un singur învingător, competiţie ce afectează ireversibil soarta ulterioară a lumii. Apa, focul, cerul, pământul. Aflate într-un echilibru inefabil. Oamenii în continuă schimbare. Milioanele de morţi şi naşteri, milioanele de tragedii şi miracole. Totul este complex, clar, improbabil, prezent.

Clipa se sparge atunci când prezenţa devine sufocantă, incontrolabilă, aruncând particulele dansânde într-un ciclon indefinit, iluzoriu. “Ţi-a ajuns. This was just a peep of what’s to come.”
Deschid ochii, mă dau jos din pat, mă duc la baie să dau cu apă pe ochi. Privesc în oglindă. Figura inexpresivă ce mă priveşte înapoi îmi este străină. Paralizez. Mă ciupesc. Nu mă doare.

Deschid ochii, mă dau jos din pat şi mă duc la baie. Am un deja-vu ca o fantasmă, o alegorie a disperării. Dacă de data asta când voi privi în oglindă, VOI FI IAR EL? Ironie crudă, să nu mai fiu eu. Tremurând, mă duc la oglindă. Sunt eu.

Vis în vis.

Ce mă gândeam eu, că nu am postat niciodată nişte recomandări de-ale mele în materie de filme. Aşa că, uite fac o listă cu 20 de filme (de după anul 2000) care mie mi-au plăcut şi care, după părerea mea sunt MUST SEE pentru orice om cu IQ mai mare de 110 (este o listă, nu un clasament). Poate unii ştiţi o parte/cea mai mare parte. Totuşi, pentru cei care vor să vadă nişte filme cu adevărat bune, pot începe cu lista aceasta.

Adaptation (Spike Jonze)
Zodiac (David Fincher)
Dogville (Lars von Trier)
Lost in Translation (Sofia Coppola)
Control
24 Hour Party People
About Schmidt (Alexander Payne)
Frost/Nixon (Ron Howard)
Big Fish (Tim Burton)
Punch-Drunk Love (Paul Thomas Anderson)
Waking Life (Richard Linklater)
Burn After Reading (fraţii Cohen)
Stranger Than Fiction
Little Miss Sunshine
Crash (Paul Haggis)
In Bruges
V for Vendetta
The Curious Case of Benjamin Button (David Fincher)
The Wrestler (Darren Aronofksy)
Mulholland Dr. (David Lynch)

Mecanismul este destul de simplu -înainte de 1989, românii duceau lipsă de o grămadă de chestii. anul 1989 a marcat înlocuirea economiei de stat cu economia de piaţă. Românul, fire înclinată spre excese, a devenit liber ca pasărea cerului să strângă, să agonisească, să simtă gustul banului, să se îmbăieze în dulcea şi abia descoperita ispită pe care banul o reprezenta. Acesta eşuează lamentabil în extrema tentantă a materialismului, reacţie de contraatac al firii sale frustrate şi oprimate ce a aşteptat atâţia ani buni să iasă la iveală. şi aici vorbesc de un materialism complet, total, prezent parcă şi în aerul prăfuit. Capitalismul greşit înţeles este transformat într-o religie, scopul final devenind etalarea propriei prosperităţi într-un mod ostentativ.

Această schimbare a priorităţilor implică şi o deculturalizare treptată. Ieri am intrat aiurea pe hi5, şi citesc undeva: “Sunt fetiţă alintată / Şi de zdrenţe invidiată”. Printr-o forţă expresivă cum rar întâlnim, se evidenţiază descendenţa ilustră a autoarei, transfomată într-o adevărată nimfă autohtonă, transcendentă în absolut, devenind un simbol al purităţii fizice şi spirituale. Parcă îmi aminteşte de o doină pierdută în negura timpului… Noncultura, nonvaloarea devin elemente definitorii ale societăţii postdouămiiste, asta dacă sunt încununate de bani, bani, bani!

Se împlinesc în curând 20 de ani de la instaurarea capitalismului şi a monştrilor pe care acesta i-a născut. Mă întreb cât o să mai ţină moda asta a cocalarilor. Poate caracteristica esenţială a românilor, spunea cineva, este aceea că nu vom putea niciodată afirma că avem o identitate formată, aflându-ne mereu într-o continuă transformare. Această abilitate de a ne camufla în funcţie de mediu, asemeni cameleonului, această uşuritate în schimbare, flexibiltate a firii, ne va ajuta probabil să scăpăm şi de flagelul pe care eu l-am ironizat mai sus. Totuşi, mă întreb cînd.

azi e baba mea băăăă
bineînţeles, aşa cum era de aşteptat, este cea mai frumoasă zi. voi avea un an de poveste, clar!

abia acum realizez că Victor Petrini are dreptate.
ultimul rând al cărţii.
rezumă tot. separă oamenii care există de cei care nu există cu adevărat.
eu nu exist.

“This is why events unnerve me,
They find it all, a different story,
Notice whom for wheels are turning,
Turn again and turn towards this time,
All she asks the strength to hold me,
Then again the same old story,
World will travel, oh, so quickly,
Travel first and lean towards this time.

Oh, I’ll break them down, no mercy shown,
Heaven knows, it’s got to be this time,
Watching her, the things she said,
The times she cried,
Too frail to wake this time.

Oh I’ll break them down, no mercy shown
Heaven knows, it’s got to be this time,
Avenues all lined with trees,
Picture me and then you start watching,

Watching forever, forever,
Watching love grow, forever,
Letting me know, forever.”

într-o oază de cristal eu te-aştept
găseşte-mă nu
statuie rece mă înalţ
slăveşte-mă tu
într-un colţ aş vrea
să te atrag
să te cuprind
să te păstrez
în bizara lume moart-a mea,
în prăpastia-nnegurată arcuită
peste-un straniu pâlpâit de stea.

cândva-ntinată te voi regăsi
de plastic, ruptă,
în vitrina goală vei zâmbi.
fii umbra mea
să am cu cine vorbi.

treziţi din moartea albă de-o poftă vag carnală.
încet-încet dispare şi calda amorţeală.
în fiecare colţ sălbatic palpitează
tainice dorinţe pulsează, explodează.

şi vrem zefirul să ne-arate calea
a lumii păpădie să-şi deschidă floarea
să suflăm în vise, vântul să le zboare,
vrem iar să renaştem pete de culoare.

priveşti cum vesel moare în mâna ta ţigara
pentru că totul începe primăvara.

creaturi androgine rupte dintr-o poveste abjectă, incestă, oameni nedefiniţi, intangibili. trăsături sub care nu se ascunde nimic, chipuri modelate parcă din lut. timp de numai o clipă, sub abandonul vostru simplu, sub ochii pierduţi undeva departe, lipseşte ceva esenţial ca să aveţi acea nobleţe umană, dar nu ştiu cu exactitate ce.

am crezut că e doar o părere până mai recent. dar în ultimul timp am fost foarte atent – disproporţii groteşti, tipare tremurânde, o compoziţie incompletă şi imperfectă a unui artist ce se vrea perfect şi complet.

în fond, cred că asta e problema mea – IMPERFECŢIUNEA

Ipoteză: Ursul este în cămară.
Concluzie: Unde-i ursul?
Rezolvare: În cămară.
Consecinţă: ???

=))))))))))))))))

nimic nou. nimic vechi. aceeaşi mare poveste. acelaşi rai căzut. aceiaşi îngeri murdari şi amorţiţi. aceleaşi inimi care nu bat sincron. vise date la maşina de tocat. suntem oameni, nu ne trebuie vise. suntem geci albastre şi roşii trecând pe stradă, furioase când vântul ne fură umbrela. mergem, ne oprim, iar mergem.
spuneam cu vreo lună în urmă că aş vrea să cumpăr câte o Cola pentru toată lumea. să împart câte un zâmbet fiecărui necunoscut. un pic din bucuria aceea sinceră, primară. eh, îmi retrag cuvintele.
mnu cred că voi mai prea scrie o vreme. nu poţi să şi trăieşti viaţa şi să o şi înţelegi în acelaşi timp, nu? well, I choose life. plus că sunt prea plictisit şi whatever ca să mai am inspiraţie.

“still cries at a good film,
still kisses with saliva,
no longer empty and frantic
calm,
fitter,
healthier and more productive”

bine zis.

14 februarie cică. nu am subscris niciodată la această sărbătoare. nu cred în ceea ce reprezintă ea, nu cred că există genul ăla de sentiment inexplicabil şi absurd; majoritatea oamenilor o confundă cu stări adiacente – cum ar fi aviditatea după banii partenerului, nevoia de a avea pe cineva cu care să ţi-o tragi când nu ai ce face, confortul psihologic ce rezultă din faptul că lumea ştie că “eşti combinat, hî, hî”, plictiseala, afecţiunea prostească ce rezultă după mult timp de convieţuire împreună etc.
felicitări, îngeraşi, inimioare, vitrine roz – depresia Sf. Valentin. toate chestiile astea mici ce încearcă să transpună în plan material un sentiment presupus grandios, spiritual, mă fac să cred că toată lumea asta e o mare minciună. mă minte pe mine şi pe ea.
e, hai că deja aberez. aşa cum spunea şi Kurt Cobain, “Oh well, whatever, nevermind”.

Ps: la mulţi ani, Grasule! eşti cel mai bun frate din lume

uite cu poza asta termin eu liceul şi îmi încep viaţa de student. fotografia asta o să mă urmărească toată viaţa.

aceeaşi faţă iresponsabilă – nu pot să par serios atunci când chiar trebuie. fuck

ieri am văzut “Control”. azi iar.
ieri am ascultat numai Joy Division. azi iar.
18 mai 1980 – moare Ian Curtis la vârsta de 23 de ani.
18 mai 1990 – se naşte eu.
Atmosphere – parcă raiul plânge. plânge pentru tot ce e frumos, trist, nedrept.

“Walk in silence,
Don’t walk away, in silence.
See the danger,
Always danger,
Endless talking,
Life rebuilding,
Don’t walk away…

Walk in silence,
Don’t turn away, in silence.
Your confusion,
My illusion,
Worn like a mask of self-hate,
Confronts and then dies.
Don’t walk away…

People like you find it easy,
Naked to see,
Walking on air.
Hunting by the rivers,
Through the streets,
Every corner abandoned too soon,
Set down with due care.
Don’t walk away in silence,
Don’t walk away…”

this story speaks of shattered dreams,
of caged wishes, widowed wings,
it worships autumn leaves that fall
- the story of a broken soul.

————————————

portret schiţat pe sticlă spartă
spirit diluat şi uns cu trup
stângaci, preschimb durerea-n artă
din cer şi din pământ mă rup.

fantasme joacă vag pereţii
încing hotar cu nesfârşitul
eu culeg stele dintr-o carte
şi răbdător îmi construiesc zenitul.

îmi trag oftatul pe un caier
privesc ceasul cu stupoare
dorinţe gri plutesc în aer
azi, singurătatea doare…

————————————-

ideal ascuns pe-un cer străin,
unghii sfâşiind pereţii;
întreg împrăştiat în zări!
spre tine mână biciul vieţii.

un perete ne desparte,
piele arsă, suferinţă;
aş vrea să scap, să evadez,
dar eşti doar o năzuinţă…

————————————-

cer vâscos pitit sub o sprânceană!
închide-mă cu grijă în al tău abis
înfierează-mă pe un inevitabil soclu
veghează al meu aşteptat apus.

un car roman zdrobeşte tâmple grele
zgâriindu-le cu ramuri verzi de pin
iar vântul mătură iubirea
cu pulberea-i pierdută-n timp divin.

eşecul cugetu-mi atinge
sortit de-a resemnării stea
şi-n sânge cald un dor se stinge
mort forever – pururea…

————————————-

still you haunt my lonely dreams,
mixing, stirring them like hell.
my heart might seem a bit more lame
I’m a symphony of frost and flame.

poate nu cea mai frumoasă poezie, poate nu genială, totuşi cea mai plină de însemnătate pentru mine. aşa că, mai treceţi pe aici

Bibelou de porţelan,

din acela chinezesc superscump

absolut horrorshow,

şi totuşi toţi ni-l permitem, da

şi îl spargem mereu si mereu,

şi îl lipim neglijent strâmb

cu scotch

over and over,

până când deja nu mai place

deloc…

[înainte de acest blog entry se precizează clar că autorul nu simpatizează cu nicio ideologie politică totalitară, a fost doar fascinat de discursul de la Nuremberg din 1938]

mişcarea browniană! vă preumblaţi aiurea ici-colo, mici particule haotice din naştere. nu urmaţi niciun tipic, nu aveţi niciun plan, nu vă lăsaţi decât duse dampulea de imposibilitatea voastră de a vă decide singure direcţia. aveţi nevoie de un magnet în mijlocul vostru, să vă ademenească, să vă farmece cu perspectiva suprafeţei sale reci. magnetul vă poate transforma dintr-un ansamblu de particule într-o Substanţă.

vorba senzuală a Şamanului manipulând masele. mii de perechi de ochi au o singură privire. Abandon, încredere totală în totem, o forţă ce zace ascunsă gata să împrăştie plumb atunci când Vocea va porunci. mii de ochi, una şi aceeaşi fiinţă. o vietate mare, compactă, gata să fie dusă spre moarte ori viaţă, spre bogăţie şi incest, spre tot ce este inexplicabil şi abject.

Îmblânzitorul este conştient că nu are voie să dea greş. Fiecare tonalitate falsă, fiecare diez aşezat greşit în acest cântec al său neîntrerupt îl pot duce la pieire. Şarpele ce se ridică din urnă hipnotizat de ritmurile orfeice nu trebuie să simtă că este folosit, că este transformat într-un obiect, într-o armă.

Îmblânzitorul ştie că arta pe care o practică el este în acelaşi timp cea mai periculoasă şi cea mai frumoasă…

Toate aceste 3 idei mi-au venit în situaţii diferite – totuşi cele 3 situaţii au ceva în comun. Inspiraţia?

din cascade-mbătrânite

murmurul discret şopteşte

cum c-odată – pe când omul

coborâse de pe creste,

pe când unicornul magic

sus zbura s-atingă luna,

pe când zâne minunate

soarelui brodau cununa

——————————

că din coajă de stejar

ea s-a rupt, pădurii fată

şi din harf-a şuierat

şi de harf-a fost trădată.

tremurând un cântec tandru

lira i-a şoptit un dor

şi râu a fost călăul fetei

al scoarţei verzi iubit odor.

de trilul harfei îmbătată

sări frumoasa în vâltoare

şi-un muget lacom a vegheat

cum îşi pierdu calda suflare.

——————————–

în năvala ancestrală

triste tânguiri o plâng

pe biata muză ce-a pierit

al sorţii ei tribut nătâng.

şi cascada-n albe bucle

freamătă un veşnic mit

al fetei ce-a pierdut-o-n pântec

şi-al ei, gigant nestăvilit.

„Cel mai iubit dintre pamanteni” a fost caracterizat drept „romanul unui destin care-si asuma o istorie, romanul unei istorii care traieste printr-un destin”. (Eugen Simion)
Titlul romanului poate fi inteles abia la sfarsit si constituie o ironie amara: cel mai iubit dintre pamanteni n-are parte de dragostea semenilor; mai mult decat atat, insasi Soarta nu-l iubeste, harazindu-i infrangeri si umilinte si facand din el un ucigas fara voie.
Existenta lui Petrini s-ar putea asemana cu destinul luciferic: „caderea” in Infern incepe in adolescenta si tot ceea ce va urma (istoria absurda, detentia, iubirea convertita in ura, cele doua crime) constituie „treptele” coborarii in „subterana”.

Victor Petrini este un idealist – pentru el, sensul existentei consta in apararea valorilor ei sacre: credinta in ideal, prietenia, devotamentul, iubirea. Dezamagit de nenumarate ori, acesta devine un Mare Singuratic, un instrainat orgolios si revoltat impotriva lui Dumnezeu, personaj fascinant si unic in literatura romana.

(hmmmm, suna cunoscut…)

azi 3 februarie – Dan este centrul Universului

iar plec. sunt cuprins asa de un fel de febra deloc naturala. am o presimtire buna.

cya in another life!

-De ce existăm?

-Pentru că Elbu Dinerooooooo

El Budinerooooo

El este Elbu Dineroooo \:D/ =))))))))))))

his colours bursting into smile
you can even try to run
exhausted circus
just for fun
just for fun!

on a little rainbow wing
he’s impossible to see
you can find him if you may
you don’t even have to pay
it’s free!