Mi-e milă de ceilalţi. Pur şi simplu simt că sunt singura persoană de pe lumea asta care nu este pierdută în marele ocean de Nimic. Văd fete care iau quote-uri de pe net, şi le pun pe Hi5 şi cred că ştiu totul despre viaţă, despre dragoste – cuvinte drăguţe, reguli bătute în cuie. Pe dracu! Nu e nicio regulă – e doar un ritual în care fiecare îşi face numărul, un joc barbar în care fiecare se mulţumeşte cu puţin; se mai şi plictisesc şi fac schimb între ei cu puţinul lor. Cât despre iubire – de fapt ei nu iubesc persoana, iubesc ideea de a şti că e cineva pe care chiar îl interesează de soarta lor infimă. Întotdeauna m-am întrebat dacă este adevărată chestia cum că iubirea ar fi cel mai altruist sentiment. Sincer, nu mi se pare… teoretic, a iubi înseamnă a avea puterea şi voinţa să te dai la o parte, să vrei ca persoana X să fie fericită – chiar dacă tu nu intri în peisajul fericirii ei. Dar câţi oameni oameni ar face aşa ceva? Iubirea este cel mai egoist sentiment.

Uneori mă gândesc că nu o sa fiu niciodată fericit – şi asta pentru că niciodată nu mă mulţumesc cu ceea ce am. Cum obţin un lucru, încetez să mă mai gândesc la el, deci uit şi să mă bucur de el. Poate de aia nu mi-au mers niciodată relaţiile 😕 văd fetele ca pe trofee, cum le obţin, cum nu mă mai interesează. Îmi place să cred că, acolo undeva, soarta o să îmi scoată în cale o fată; deseori am impresia că fata aia e chiar sub ochii mei, că e ca o carte deschisă, dar eu sunt prea orb ca să o văd. Sunt prea idealist. (pun pariu că mâine, citind ce scriu acum, voi râde cu lacrimi :D)

am prea multe gânduri în cap; nu ştiu de ce, dar îmi inchipui mintea umană ca pe un mare veceu -ha!

Mă uit pe geam – şi văd nişte copaci. de ce oare a creat Dumnezeu atâţia copaci mici şi prin nimic ieşiţi din comun?… când ar fi putut să creeze un singur copac foarte horrorshow, care să ne facă să ne plecăm capetele în faţa minunii Creaţiei. Uite de aia nu o să fiu niciodată fericit – vreau Copacul şi primesc copăcei, vreau glorie şi primesc mediocritate,vreau :X şi primesc amăgiri, vreau totul şi primesc câte ceva.

sunt egoist – egocentrist – egomaniac.

Frate, am alergie la oamenii care zâmbesc atunci când eu am draci, mă uit la ei şi mă întreb dacă îşi pun vreo problemă mai adâncă decât cele de ordin material – haine, mâncare, bârfe etc.

Mă întreb cum o fi să mori – pur şi simplu. Aşa, într-o singură secundă, te transformi din centrul mic şi cald al Universului, din sensul existenţei, într-un obiect, o chestie, o halcă mare de carne. E un gând foarte ciudat – să nu mai fii. Bineînţeles, nemaiexistând, nu o să îţi mai dai seama că nu mai eşti, sau că ai fost. E chiar straniu să îţi închipui nimicul – nici măcar un negru mare nu îţi poţi închipui, pentru că totuşi negrul e ceva.

Lol cât am umplut aici cu prostii. aş fi în stare să mai scriu încă pe atâta, gânduri disipate, cugetări întrerupte, idei frânte. cum spuneam – mintea omului e un mare mare mare mare mare mare veceu!

Chiar sunt în pană de idei! Eu, Dan, cea mai luminată minte pe care am cunoscut-o vreodată, eu, fără idei! Îmi răsună în cap melodia aia – Deep Purple „Child in time”. Deşteaptă melodie.

Singurul element care contează, singura forţă care ne aruncă în vâltoarea asta de carne şi iluzii, unicul lucru în care cred şi mă încred – soarta. Cine ştie ce scop măreţ mi-a pregătit mie soarta să stau la ora asta să scriu prostii în loc să bag nişte muzică :)) Mdea, mai bine încerc să dorm.

Reclame