Doar eu, cerul nopţii, şi o ţigară. Stau, mă uit la stele,ascult greierii, mai trag un fum. Mă uit la ţigară, la miile de luminţe ce se aprind, trepidează, dispar brusc, într-un mod atât de random şi aproape frumos.
Oamenii sunt ca ţigările: ard, luminează, se sting – fiecare în modul lui unic şi ireparabil. Unii ard mai repede, alţii mai încet. Unii sunt slimsuri. Unii se sting pe parcurs. Fiecare om se schimbă continuu; fiecare îşi caută filtrul, fiecare vrea să-şi exploreze inside-ul, să scape cât mai repede de scrumul care a fost el cu ceva timp în urmă. Ardem alene, şi totuşi într-un singur sens: spre noi înşine. Şi când ajungem la filtru, ne răspundem la întrebarea: Cine suntem?
Mai îmi aprind o ţigară.
Întrebi un om pe stradă: „Cine eşti?” Dacă ai noroc şi nu devine bănuitor, îţi va spune numele lui, nume care reprezintă doar o identificare într-un registru, nişte cuvinte pe o foaie. Nume ales de ai lui părinţi, nume care li s-a părut lor la un moment dat, atunci când l-au ales, că sună foarte tare. „Şi totuşi, cine eşti?” Nu te va putea lămuri, probabil îţi va da adresa lui sau numărul de telefon. „Şi totuşi, cine eşti? Eşti oare numele tău, telefonul tău, gelul ce-ţi străluceşte în păr, pantalonii Zara, eşti adresa ta de mail, eşti cumva prietenii tăi? Nu cred. Eşti doar o ţigară care încă nu s-a aprins.”
Fuck. Am rămas fără ţigări.

Reclame