Întotdeauna m-a fascinat moartea.
Nu vorbim despre moarte, încercăm să nu ne gândim la cum/când va avea loc propria moarte, urâm moartea. Mă enervează oamenii care încearcă să fugă de moarte mâncând sănătos, nefumând, culcându-se la 10 în fiecare noapte, minţindu-se că e bine ceea ce fac – şi vai ce frumoasă e viaţa. Dacă e să mori, mori oricum, deci chill.
Cred că fiecare persoană, atunci când moare, simte o puternică oftică. Oftică pentru că ar fi dorit să trăiască mai mult, pentru că nu şi-a trăit viaţa aşa cum şi-ar fi dorit, pentru că este neputincioasă în faţa sorţii sale nesemnificative.
Şi totuşi, moartea ne face pe toţi.

Îmi răsună în cap nişte versuri ale celor de la The Doors:

„This is the end
Beautiful friend
This is the end
My only friend, the end

Of our elaborate plans, the end
Of everything that stands, the end
No safety or surprise, the end
I’ll never look into your eyes…again

Can you picture what will be
So limitless and free
Desperately in need…of some…stranger’s hand
In a…desperate land…

It hurts to set you free
But you’ll never follow me
The end of laughter and soft lies
The end of nights we tried to die…”

Anunțuri