E ghroaznic să simţi că nu aparţii. Şi mai ghroaznic de atât e să încerci să aparţii şi să nu îţi iasă. Să ai o aşa-zisă viaţă socială activă, când de fapt cauţi doar să îţi ocupi timpul cu orice ca să uiţi micul şi tristul tău secret. Să faci orice ca să uiţi de tine, să te „pasezi” unei ţigări, unui pahar, unei stele, unei fete, unei melodii, unei nopţi, unei amintiri, unei mâini. Să încerci să [te] minţi şi să o dai în bară mai mereu. În spatele ceva-ului din ceilalţi să maschezi nimicul tău.

E ghroaznic să simţi că toată viaţa ta e un rol care nu a fost scris pentru tine – şi să îl joci fără a putea riposta, să ai parcă un păpuşar deasupra. Desigur, doar eu pot distinge foaia cu replici, ţesătura costumului, crăpăturile măştii. Aş vrea ca măcar o dată să fiu ceea ce pretind că sunt. Să îmi doresc ceva cu adevărat, nu doar pentru că aşa îmi spune rolul. Să ştiu un adevăr. Şi dacă adevărul ăla aş fii eu însumi, ar fi super.

„Cartea se termină când el îşi acceptă singurătatea.”

Reclame