în sfârşit ninge. armate de fulgi se zbat într-un dans contorsionat duşi de furia vântului, îndreptându-se sigur spre pământul pe care îşi vor aştepta resemnaţi topirea. cei care zboară mă fascinează, şi totuşi, după ce se aşează cuminţi nu mai îmi plac deloc. petru cele câteva secunde în care se lasă duşi de vânt, trebuie să aştepte o iarnă întreagă pentru ca natura să se scape de ei. şi totuşi, ei îşi asumă riscul…

când eram mic, obişnuiam să îmi închipui că în cer stă cineva care dă o bucată de gheaţă la o răzătoare imensă. pentru prima oară după mulţi ani, nu pot să îmi dezlipesc ochii de la această simfonie rece.

da, şi căderea poate fi un act creator. şi poate cel mai nobil.

Reclame