din cascade-mbătrânite

murmurul discret şopteşte

cum c-odată – pe când omul

coborâse de pe creste,

pe când unicornul magic

sus zbura s-atingă luna,

pe când zâne minunate

soarelui brodau cununa

––––––––––

că din coajă de stejar

ea s-a rupt, pădurii fată

şi din harf-a şuierat

şi de harf-a fost trădată.

tremurând un cântec tandru

lira i-a şoptit un dor

şi râu a fost călăul fetei

al scoarţei verzi iubit odor.

de trilul harfei îmbătată

sări frumoasa în vâltoare

şi-un muget lacom a vegheat

cum îşi pierdu calda suflare.

–––––––––––

în năvala ancestrală

triste tânguiri o plâng

pe biata muză ce-a pierit

al sorţii ei tribut nătâng.

şi cascada-n albe bucle

freamătă un veşnic mit

al fetei ce-a pierdut-o-n pântec

şi-al ei, gigant nestăvilit.

Reclame