cam toată lumea mi se pare respingătoare. privesc atent feţele şi, oricât de frumoase, se schimonosesc, se transformă în icoane ale lipsei de semnificaţie. numai pentru o secundă. după care impresia fulgerătoare si totuşi atât de puternică pe care mi-au lăsat-o îmi pulsează în cap, îmi palpitează în faţa ochilor, îmi scrijeleşte obsesiv până şi cel mai ascuns cotlon al percepţiei.

creaturi androgine rupte dintr-o poveste abjectă, incestă, oameni nedefiniţi, intangibili. trăsături sub care nu se ascunde nimic, chipuri modelate parcă din lut. timp de numai o clipă, sub abandonul vostru simplu, sub ochii pierduţi undeva departe, lipseşte ceva esenţial ca să aveţi acea nobleţe umană, dar nu ştiu cu exactitate ce.

am crezut că e doar o părere până mai recent. dar în ultimul timp am fost foarte atent – disproporţii groteşti, tipare tremurânde, o compoziţie incompletă şi imperfectă a unui artist ce se vrea perfect şi complet.

în fond, cred că asta e problema mea – IMPERFECŢIUNEA

Reclame