„I am taking you into my conscience. The universal conscience.” vocea de fundal răsună pe un timbru fără intonaţie, imobil, constant.

Doar o secundă de revelaţie şi pot vedea totul. Am un ochi în fiecare particulă constituentă şi nu trebuie să întorc capul după nimic. Privesc şi contemplez pe o infinitate de planuri. Înţeleg probabilităţile infime ce ghidează lumea asta. Deconstruiesc totul în particule şi văd unicitatea fiecăreia. Văd minunea ce le-a dispus sub structura atât de improbabilă în spaţiu şi timp numită viaţă. Milioanele de spermatozoizi luptând pentru supravieţuire, competiţie cu un singur învingător, competiţie ce afectează ireversibil soarta ulterioară a lumii. Apa, focul, cerul, pământul. Aflate într-un echilibru inefabil. Oamenii în continuă schimbare. Milioanele de morţi şi naşteri, milioanele de tragedii şi miracole. Totul este complex, clar, improbabil, prezent.

Clipa se sparge atunci când prezenţa devine sufocantă, incontrolabilă, aruncând particulele dansânde într-un ciclon indefinit, iluzoriu. „Ţi-a ajuns. This was just a peep of what’s to come.”
Deschid ochii, mă dau jos din pat, mă duc la baie să dau cu apă pe ochi. Privesc în oglindă. Figura inexpresivă ce mă priveşte înapoi îmi este străină. Paralizez. Mă ciupesc. Nu mă doare.

Deschid ochii, mă dau jos din pat şi mă duc la baie. Am un deja-vu ca o fantasmă, o alegorie a disperării. Dacă de data asta când voi privi în oglindă, VOI FI IAR EL? Ironie crudă, să nu mai fiu eu. Tremurând, mă duc la oglindă. Sunt eu.

Vis în vis.

Reclame