„calea excesului conduce către palatul înţelepciunii” spunea odată William Blake. este ciudată această tendinţă a omului, o dată intrat pe o pantă descendentă, de a prinde gustul căderii, de a-şi savura declinul. scafandrii sunt întotdeauna tentaţi să se afunde mai mult şi mai mult în abis, numai din curiozitate, din dorinţa de a palpa fundul întunecat şi presupus intangibil, până când presiunea le zdrobeşte timpanele şi mor. asemenea, viciatul, în căutarea inimaginabilului, mereu dornic să arunce o privire furişă către partea cealaltă, inaccesibilă, se abandonează într-o continuă şi perseverentă agonie a simţurilor. şi totuşi…

şi totuşi… cei ce reuşesc să smulgă o fărâmă din ambrozia atât de căutată a revelaţiei universale devin ireversibil speciali, artişti – oameni al căror spirit a încorporat acea fărâmă, oameni al căror calm interior a fost tulburat pentru eternitate. oi ce se detaşează de turmă şi se metamorfozează în păstori, pentru că ei ştiu, sau măcar intuiesc drumul.

spunea cineva că suma tuturor viciilor este întotdeauna o constantă. şi aici nu ne referim numai la alcool, ţigări şi alte chestii nocive. orice activitate repetitivă, care te defineşte şi nu este neapărat necesară unei existenţe neieşite din comun este un viciu. cititul ziarului dimineaţa, rosul unghiilor, siesta de după masă, jocurile de pe calculator, chiar şi obsesiile construite în jurul unor persoane. dereglarea acestui echilibru mai sus menţionat poate duce la pieire sau la iluminare – numai soarta este în măsură să decidă.

teoria mea: cum ar fi lumea lipsită de vicii şi viciaţi? ar fi stagnantă, lipsită de artă, doar o frescă rece şi robotică.

„zona este pentru cei fără de speranţă

pentru că ei s-au învins pe ei înşişi” (STALKER)

Reclame