poate că mă iau prea în serios. poate că devin un nemernic fără suflet. un copac găunos şi exotic. poate că o să reuşesc din nou să scriu. poate că voi scăpa de acel fals self-contentment, de care am devenit scârbit şi în acelaşi timp dependent. poate voi reuşi să îmi dezlipesc masca de pe faţă fără a o lua cu tot cu piele şi a rămâne urâţit pe veci. poate că mâine nu voi dori. poate că deja nu îmi mai place postul ăsta. poate că voi sări în Marele Fluviu şi mă voi lăsa doar dus de curent, voi bate apa cu picioarele, aşa e mai comod…

tgv again. e ciudat că lucrul de aici pe care îl iubesc cel mai mult şi pentru care mă întorc este muzica mea… muzica adunată de mine în timp de 4 ani. fiecare melodie aleasă cu grijă. fiecare solo, fiecare notă. se spune că solourile scurte sunt cele mai horrorshow. „shine on you crazy diamond”, par examplu. nu am auzit un solo mai pur, mai echivoc, mai trist. 15 secunde de blândă agonie. acel avânt resemnat ce ştie că va fi decimat dacă se va dezlănţui, acel arc absolut conştient de faptul că, trimiţându-şi săgeata, se va şi rupe. sacrificiu mic. ce contează un arc?…

dar este total counterproductive să îmi lipsească tgvul. şi totuşi, ceea ce mă sperie cel mai mult la bucureşti este că singurele mele arme sunt visele mele. nu am nimic altceva. dacă le pierd… o să mă pierd.

bucureşti…

Tare mi-e teamă că n-am înţeles nimic din tine,

Tare mi-e teamă că n-ai înţeles nimic din mine,

Tare mi-e teamă că suntem chit.” (Marin Sorescu)

Reclame