şi cam asta a fost.  şi cam ăsta am fost. în câteva zile, timpul mă va fi muşcat din nou, de data asta cu venin. şi cum mă simt? e greu de explicat. tot ceea ce ştiu este că… nu ştiu nimic. am găsit şi am dărâmat atâtea ipoteze, adevărul e că nu există un pattern pentru viaţa asta, nu o poţi dresa, nu poţi trişa.

zâmbesc. pentru că am fost întotdeauna sigur că tot ce există există pentru că aveam eu nevoie de un scenariu să mă desfăşor, de un decor pentru marea mea piesă de teatru. acum mă întreb – de ce un decor atât de prost? poate că am crezut greşit, poate că nu sunt decât o firimitură (mi-am amintit de tine, M, cum voiai să mă pictezi ca pe o explozie de lumină într-o mare de negru).

şi totuşi, un crez îmi rămâne de neclintit:  în universul ăsta pângărit, ce se zbate cu toată fiinţa lui imensă şi râncedă să te corupă, să te decoloreze, ca mai apoi să te înghită hulpav, nu poţi să te întemeiezi decât pe vise. pentru că ele vor fi mereu ale tale şi nimeni nu ţi le va putea răpi. numai aşa vei putea valsa scenariul acesta jegos.

aşa că îmi promit ca şi pe viitor să fiu cu sufletul vraişte, să nu subscriu la nimicul vostru colectiv, să mă joc cu mâinile în păr, să fumez şi să mă uit la stele. voi rămâne la fel de inexplicabil, încăpăţânat, contradictoriu, la fel, la fel, la fel. ACELAŞI DAN.

Anunțuri