Miercuri, Iun 23 2010 

„am încercat să mă înalţ şi să fur un strop de soare, însă zeii m-au pedepsit şi am fost doborât cu aripile frânte”

Anunțuri

cel mai iubit Duminică, Iun 20 2010 

>>”Alo”, auzii apoi o voce lungă şi voalată, foarte ezitantă, undeva în
tainica noapte electromagnetică. „Da”, zisei. „Ce mai faci tu, cel mai
iubit dintre pămînteni?!” Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, şi
cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleşi, această
supremă declaraţie?<<

[…]

>>…nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se împrăştiase. Avui
net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o
voi mai scrie… Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de… În
schimb căpătam certitudinea ameţitoare că mă iubea foarte tare
şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara acestui lucru. Şi
întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se
păru mică: la mine sau nu, în alt oraş sau în lună, toate acestea mi se
păreau acum neînsemnate.<<

eroii lași Joi, Iun 10 2010 

o să strigi în noapte
rugi și tânguiri deșarte
dar eroul nu va fi acolo
nici clemența lui,
nici platoșa-i ciobită,
lumeo, fato, eule.
.
o să strigi în șoapte
în scâncete răscoapte,
o himeră
ce-a zburat departe-n hău
să vindece altă holeră,
lumeo, fato, eule.
.
eroii nu prea zăbovesc
în pământuri sterpe,
lumeo,
în fluvii vii ce clocotesc
aplombul lor se pierde,
fato,
te-ai pierdut în zarea ta,
eroii te urăsc și fug de tine,
eule,
eroii or să moară fără tine,
totule.

filantropule Miercuri, Iun 9 2010 

de ce ne-ai dat femei
și falusuri hămesite
păreri de rău, ace și
julituri necontenite?
de ce ne-ai dat gulere albe,
de ce ne-ai bătut monedă-n inimi
și ne-ai pedepsit cu
obsesiile tale fetide?
de ce ne-ai făcut molii oarbe
să ne-nvârtim pe lângă bec,
asteptând tot palma ta?
de ce ne murdărim în genunchi
când ne prosternăm
goi și căiți
în rugile tale?
poate că de-aia uităm mai mereu de tine,
pentru că ne ții ocupați
cu atâtea prostii.

ce nu te omoară te face mai puternic Miercuri, Iun 9 2010 

nimic nu te face să te simți mai puternic, mai nou, mai lustruit, decât soarele alungând noaptea groaznică și haină. e ora 5  și în 2 ore ai examen. știi că o să faci tot, pentru că o să scrii cu ură. cu ură pentru toți semenii tăi. te pedepsești cu o cafea tare. negrul de afară se transformă în contur, conturul prinde formă, forma se colorează, iar eu redescopăr ce îmi ascunsese noaptea. reînțeleg ceea ce uitasem, și anume că mie soarta nu îmi permite să mă abat de la ea. trebuie să-mi urc muntele de unul singur, fără distrageri și hazardări neprevăzute.

fumezi o țigară ce trebuia fumată demult, îți vine să vomiți – fiecare fum te doare, pătrunde artificial în plămâni și în creier. dar știi că trebuie să o fumezi. ca medicamentele zdrobite și pitite în dulciuri pe care mi le dădea mama când eram mic. cu fiecare fum, mai evapori ceva. e un proces dureros și necesar, această golire. îți dai seama că nici holurile întunecate și poate prea scurte, nici taxiurile gonind în miez de noapte, nici caritatea sentimentală, nu sunt noțiuni demne de tine. sunt căcaturi scornite de oameni mediocri, căcaturi cu care nu merită nici măcar să-ți încarci memoria.

te uiți din nou pe geam. nu a fost o noapte cu lună plină, asta-i clar. deasupra casino palace se arcuiește o aură rozalie, adorabilă, un fel de vulvă a cerului. te așezi pe gresie; lângă tine, țigara încă mai fumegă; îți pare rău de ea, dar numai pentru o clipă. dimineața asta ești fericit, pentru că te-a făcut mai bogat cu un răsărit.

––––––––––––––––––––––––––––––––––

da, blogul ăsta amărât este din nou vizibil. sper că am scăpat de hateri. am zeci de drafturi, infinite idei, transpir catharsis. nu știu dacă o să las commenturile, în fine, mă rog, voi vedea. deci, vă mai aștept.