>>”Alo”, auzii apoi o voce lungă şi voalată, foarte ezitantă, undeva în
tainica noapte electromagnetică. „Da”, zisei. „Ce mai faci tu, cel mai
iubit dintre pămînteni?!” Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, şi
cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleşi, această
supremă declaraţie?<<

[…]

>>…nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se împrăştiase. Avui
net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o
voi mai scrie… Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de… În
schimb căpătam certitudinea ameţitoare că mă iubea foarte tare
şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara acestui lucru. Şi
întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se
păru mică: la mine sau nu, în alt oraş sau în lună, toate acestea mi se
păreau acum neînsemnate.<<

Anunțuri