to the waste Sâmbătă, Iul 31 2010 

citez

„felul în care trăieşti, gândurile macabre, joaca ta cu mâna în păr şi ţigările de la 4 dimineaţa, toată irosirea asta de neimaginat mă face să-mi pun întrebarea… de ce te urăşti tu aşa de mult? te consumi într-o vină de care numai tu ştii, şi mai grav că îi tragi şi pe ceilalţi după tine. îţi cauţi în pungă, cum e o vorbă la ţară. nu o să vină nicio minune şi nicio minunată să te salveze pe tine şi să-ţi repare viaţa. e tragic, să ştii…”

îţi mulţumesc. şi totuşi, nu mă ajută cu nimic…

Lună plină Luni, Iul 26 2010 

Am privit în urmă.
Poteca
din sprânceana lumii noastre selene
era la fel de sălbatică,
de izbăvitoare,
de fără de noi.
Cotiturile frăgezite
de zbateri şi cicatrici
se prăvăleau
în alţi ochi, în braţe de aramă
în vise ce se sting
arsuri pe altă geană.
Citera coapselor tale opiate
cânta la fel
de frânt şi dezacordat;
numai sufletu-ţi
privea în gol şi nu vibra
întru eclatantă, veşnică, pustie
deziubire.
Oare luna ne decupase
în două panglici colorate
decor?
Am fost marionete –
irosire, tinereţe,
fior?
Înspăimântat,
am străbătut pustiul de sentimente,
te-am închis undeva
pe chipul lunii,
şi-n cinstea ta am înălţat
o amforă ce bahic sorţii-ţi cântă,
ştiind că-s condamnat etern
să te sper, să pierd, să te iubesc,
fantomă ce mă tânguie uşor
în dune de regrete,
tu, lună ce mă mistuie de dor.

că tot vine concertul Cranberries Sâmbătă, Iul 17 2010 

there’s no need to argue anymore
i gave all i could
but it left me so sore
and the thing that makes me mad
is the one thing that i had
i  knew, i knew, i’d lose you
you’ll always be special to me

and i remember all the
things we once shared
watching tv movies on
the living room armchair

but they say it will work out fine
was it all a waste of time
cause i knew, i knew, i’d lose you
you’ll always be special to me

will i forget in time
you said i was on your mind
there’s no need to argue
no need to argue anymore
there’s no need to argue anymore…

i think i just wised up Joi, Iul 15 2010 

amen! Marți, Iul 13 2010 

„Celui ce va fi prins cu ştromeleagul învârtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii i se va tăia scârbavnicul mădular, întru veşnica lui nefolosinţă!!!”

live fast Sâmbătă, Iul 10 2010 

timpul, mereu timpul, mă dă mai departe, iar eu sunt doar o leapșă perversă, de care până și eu m-am plictisit. mi s-a părut că am auzit ușa. mi s-a părut că umbra ta s-a prelins după colț. mi s-a părut că te-am atins în treacăt. cred că sunt sfâșiat. cred că destinul plus unu m-a izbit în capul pieptului, și de aceea nu mai pot respira.

poate că mă rog de băutura din față-mi să mi te exileze departe, să nu mai știu de mine, nici de tine, de nimic. să dorm o epocă, să iau o pauză de la viață, să mă trezesc în vremuri mai bune. să fi murit tot ceea ce apreciez și iubesc, ca să am și eu puterea să mă dezleg de lanțurile astea care, mă jur, mi-au intrat pe sub piele.

și mă rog, mă rog necontenit, să nu fie un miraj silueta spre care mă îndrept, să nu mă bălăcesc din nou în nisip, să nu îmi mai scape printre degete când o voi ține în mână. parcă mă aflu în fața unui stand din acelea, și deasupra scrie “satisfaction guaranteed”, și tocmai de aceea trebuie să fii atent la ce cumperi, pentru că ai putea să-ți pierzi banii, sau, în cazul meu, sufletul. să te alegi numai cu un premiu de consolare, o pereche de cercei sau o amintire, să ridici din umeri și să treci la următorul mincinos de stand, bineînțeles mai sărac, până când rămâi fără bani, sau fără suflet.

oh, spirit rudimentar, ești atât de departe de soare. ai uitat de culorile lumii, ți-ai construit aripi de Icar și te îndrepți full speed ahead spre lumina absolută, devoratoare. ești atât de fragil și avântul ți-e atât de curajos, s-ar putea să te ciobești pe drum. privește, ți se face cu mâna, suntem la numai o aruncătură de secundă lumină de neputința ta.

până o să ne ajungi din urmă, poți să te desfeți în continuare în berile și țigările și  încercările tale pointless să te minți că nu ești singur în lupta ta. dar ești singur, singur, singur ca nimeni altul, și nimeni nu e atât de nesăbuit să ți se alăture în periplul ăsta dement. pentru că, așa cum spunea Schoppenhauer, cei ca tine nu vor putea fi niciodată fericiți și nici nu vor putea face fericiți pe alții.

așa că înghite în sec, și speră să trăiești cât mai repede…

oh, nu pot să scriu Joi, Iul 1 2010 

pot scrie despre orice. nimic nu scapă forului meu necruţător, sunt un cruciat al opiniilor, tai şi croiesc în idei şi fapte ca nimeni altul. dar de fapt, nu pot scrie despre orice. despre un anume ceva nu pot scrie, mi se pare nedemn şi imposibil ca un măscărici ca mine să încerce aşa o nesăbuinţă… îl mai strecor pe ici pe colo în creaţiile mele, firav totuşi, întrucât înseamnă prea mult, este crezul meu, îi sunt un vasal credincios, plec capul în faţa dorinţei sale şi mă supun.

da, acest ceva zace în cărţile copilăriei noastre, pe când citeam poveşti cu feţi-frumoşi ce salvau ilene cosânzene. este o esenţă instabilă, ce răbufneşte odată şi după aceea nimic nu mai poate fi la fel, soarta te trece prin apă şi foc, iar tu nu poţi decât să te supui, pentru că nu mai eşti tu cel care-ţi dictează, ci săraca ta inimă, stângace şi totuşi atât de dornică. şi lupţi, şi lupţi fără speranţă, „totul sau nimic” – îţi şopteşti, mori şi renaşti şi iar mori ca să renaşti mai puternic…

şi lupţi cu tot ce se află pe lumea asta. lupţi cu soarta, cu ea, cu tine, cu inima ta, ai vrea să ţi-o scoţi din piept şi să o pui la frigare, şi totuşi eşti mai avântat ca niciodată… între timp înveţi şi să faci cafea şi să ierţi, oh, şi într-un final, într-un spasm fantastic, inima ta te învinge, rupe toate barierele şi, plin de căinţă, golit de speranţă, martir ce-şi trădează breasla, recunoşti ceea ce ai mai recunoscut de mii de ori în gând, să nu te-audă nimeni.

şi atunci când auzi un şoptit stins în ureche, repetându-ţi vorbele, şi un obraz umed se lipeşte de al tău, atunci simţi că eşti izbăvit, că inima ta a devenit una cu tine, că nimic în lumea asta rece nu a mai fost, nici nu va fi ca două inimi grăindu-şi în tăcere. realizezi că poezioarele tale de duzină ar vitregi farmecul tăinuit al acestui război tăcut, pe care îl pierd şi îl câştigă amândoi, deopotrivă zei şi cerşetori de sentimente.

aşa că, mă limitez în a-mi recunoaşte stângăcia şi a nu vorbi despre ceea ce-mi este cel mai drag.