pot scrie despre orice. nimic nu scapă forului meu necruţător, sunt un cruciat al opiniilor, tai şi croiesc în idei şi fapte ca nimeni altul. dar de fapt, nu pot scrie despre orice. despre un anume ceva nu pot scrie, mi se pare nedemn şi imposibil ca un măscărici ca mine să încerce aşa o nesăbuinţă… îl mai strecor pe ici pe colo în creaţiile mele, firav totuşi, întrucât înseamnă prea mult, este crezul meu, îi sunt un vasal credincios, plec capul în faţa dorinţei sale şi mă supun.

da, acest ceva zace în cărţile copilăriei noastre, pe când citeam poveşti cu feţi-frumoşi ce salvau ilene cosânzene. este o esenţă instabilă, ce răbufneşte odată şi după aceea nimic nu mai poate fi la fel, soarta te trece prin apă şi foc, iar tu nu poţi decât să te supui, pentru că nu mai eşti tu cel care-ţi dictează, ci săraca ta inimă, stângace şi totuşi atât de dornică. şi lupţi, şi lupţi fără speranţă, „totul sau nimic” – îţi şopteşti, mori şi renaşti şi iar mori ca să renaşti mai puternic…

şi lupţi cu tot ce se află pe lumea asta. lupţi cu soarta, cu ea, cu tine, cu inima ta, ai vrea să ţi-o scoţi din piept şi să o pui la frigare, şi totuşi eşti mai avântat ca niciodată… între timp înveţi şi să faci cafea şi să ierţi, oh, şi într-un final, într-un spasm fantastic, inima ta te învinge, rupe toate barierele şi, plin de căinţă, golit de speranţă, martir ce-şi trădează breasla, recunoşti ceea ce ai mai recunoscut de mii de ori în gând, să nu te-audă nimeni.

şi atunci când auzi un şoptit stins în ureche, repetându-ţi vorbele, şi un obraz umed se lipeşte de al tău, atunci simţi că eşti izbăvit, că inima ta a devenit una cu tine, că nimic în lumea asta rece nu a mai fost, nici nu va fi ca două inimi grăindu-şi în tăcere. realizezi că poezioarele tale de duzină ar vitregi farmecul tăinuit al acestui război tăcut, pe care îl pierd şi îl câştigă amândoi, deopotrivă zei şi cerşetori de sentimente.

aşa că, mă limitez în a-mi recunoaşte stângăcia şi a nu vorbi despre ceea ce-mi este cel mai drag.

Anunțuri