Am privit în urmă.
Poteca
din sprânceana lumii noastre selene
era la fel de sălbatică,
de izbăvitoare,
de fără de noi.
Cotiturile frăgezite
de zbateri şi cicatrici
se prăvăleau
în alţi ochi, în braţe de aramă
în vise ce se sting
arsuri pe altă geană.
Citera coapselor tale opiate
cânta la fel
de frânt şi dezacordat;
numai sufletu-ţi
privea în gol şi nu vibra
întru eclatantă, veşnică, pustie
deziubire.
Oare luna ne decupase
în două panglici colorate
decor?
Am fost marionete –
irosire, tinereţe,
fior?
Înspăimântat,
am străbătut pustiul de sentimente,
te-am închis undeva
pe chipul lunii,
şi-n cinstea ta am înălţat
o amforă ce bahic sorţii-ţi cântă,
ştiind că-s condamnat etern
să te sper, să pierd, să te iubesc,
fantomă ce mă tânguie uşor
în dune de regrete,
tu, lună ce mă mistuie de dor.
Anunțuri