încă o noapte în care nonsensul existenţei se arcuieşte morbid şi rânjit peste eul meu mizer. încă un prilej ca să mă  urăsc pentru că nu sunt ceea ce ar fi trebuit să fiu. nu sunt tărâmul promiţător de dincolo de soare. nu sunt lumina de după furtună. nu sunt nici măcar o briză călduţă.

şi stau toată noaptea. şi fiecare melodie pe care o ascult e parcă o reflexie a mea. oglinzi paralele. „oh well, ‘cause nothing is lost, it’s just frozen in frost” serios? pentru că uneori, câteodată, tot ce e mai frumos, tot ce ai bun, tot ce te ridică din pleavă şi îţi schiţează aura, se pierde. uneori oamenii se pierd. şi rămân singuri şi mediocri, un fel de excrescenţe în coasta lumii.şi vai, ce greu e să răsari din propria mocirlă…

putem înflori numai prin şansă. marile realizări sunt acelea la care nu te aştepţi. nimic din ceea ce am obţinut printr-o muncă asiduă, ucigându-mi ani de viaţă şi nervi şi rupându-mi din suflet câte un pic. neaşteptatul „deus ex machina”, acea clipă de magie care te încarcă inimaginabil  – o dragoste ce apare din senin, să dai o fugă la mare în weekend, un examen la care ai avut şansa să copiezi şi ai făcut-o şi ai luat o notă mare, un prieten apărând de niciunde, o rugăciune sinceră şi din inimă. overall, per total viaţă, astea sunt nimicuri, însă ele ne menţin fericiţi.

e ora 4 jumate şi eu am mâine de la 9. mai am o săptămână şi începe sesiunea. am 20 de ani şi în câteva zeci de ani nu voi mai fi. viaţa e o serie de deadlineuri pe care le încălcăm sau nu. bătrâni, singuri, amorţiţi în ceea ce credem că este viaţa. ne îngropăm visele, gândirea, murim treptat pentru ca la final să îndeplinim o simplă formalitate. ne este aşa frică de termenele pe care tot noi singuri ni le fixăm, noi cei vinovaţi de noi înşine. noi muncim şi purtăm cămăşi şi ştim ce sunt ROA şi Spread şi prin asta suntem mai buni, noi care facem mereu ce ni se spune şi ne îmbătăm de necaz şi spargem sticle şi cântăm această sublimă şi de povestit nepoţilor viaţă.

soarta mea e responsabilitatea mea. e vina mea că nu învăţ. e vina mea că nu fac nimic şi doar visez şi că îmi amintesc şi că îmi pare rău şi că mă căiesc şi că îmi promit degeaba şi că pierd şi că dezamăgesc şi că viaţa îmi piere aiurea, aiurea, ca o fată frumoasă din metrou pe care o priveşti pe furiş şi fără speranţă 3 staţii. metroul… metroul e fascinant. locul unde oamenii se topesc – pleoape lăsate, privit în gol, oameni transparenţi. perspectivele ţi se restrâng exponenţial în metrou.

dar oamenii vin. oamenii se duc. acesta este nonsensul existenţial. dacă totul e atât de schimbător, de imposibil de cuantificat, de scurt, ce rost mai are? – un amalgam de frământări şi trăiri zadarnice, pe care nimeni în veci în afară de tine nu şi le va aminti. nu ar trebui să simţim nimic, să avem pretenţia la nimic, nu suntem legende, eroi, artişti. nu ne putem vindeca marea cicatrice cu care ne-am născut, şi anume speranţa că odată, cândva, va fi cineva cu care să ne împărtăşim nimicul, cineva care să ne iubească la fel cum i-am putea noi iubi. dar totul e inegal (am citit undeva că până nici picioarele nu sunt  la fel de lungi).

aşa că trăim mai departe şi sperăm şi ne dorim neaşteptatul şi ne resemnăm în faţa vieţii ce uneori pare prostească şi fără cap şi coadă, şi găsim timp să şi visăm, să răsărim, să fumăm şi iar să visăm, să alergăm prin ploaie şi să zâmbim zilei de mâine.

Anunțuri