despre nonsensul existenţial, micile chestii care ne fac să zâmbim şi căcaturi de genul Marți, Ian 18 2011 

încă o noapte în care nonsensul existenţei se arcuieşte morbid şi rânjit peste eul meu mizer. încă un prilej ca să mă  urăsc pentru că nu sunt ceea ce ar fi trebuit să fiu. nu sunt tărâmul promiţător de dincolo de soare. nu sunt lumina de după furtună. nu sunt nici măcar o briză călduţă.

şi stau toată noaptea. şi fiecare melodie pe care o ascult e parcă o reflexie a mea. oglinzi paralele. „oh well, ‘cause nothing is lost, it’s just frozen in frost” serios? pentru că uneori, câteodată, tot ce e mai frumos, tot ce ai bun, tot ce te ridică din pleavă şi îţi schiţează aura, se pierde. uneori oamenii se pierd. şi rămân singuri şi mediocri, un fel de excrescenţe în coasta lumii.şi vai, ce greu e să răsari din propria mocirlă…

putem înflori numai prin şansă. marile realizări sunt acelea la care nu te aştepţi. nimic din ceea ce am obţinut printr-o muncă asiduă, ucigându-mi ani de viaţă şi nervi şi rupându-mi din suflet câte un pic. neaşteptatul „deus ex machina”, acea clipă de magie care te încarcă inimaginabil  – o dragoste ce apare din senin, să dai o fugă la mare în weekend, un examen la care ai avut şansa să copiezi şi ai făcut-o şi ai luat o notă mare, un prieten apărând de niciunde, o rugăciune sinceră şi din inimă. overall, per total viaţă, astea sunt nimicuri, însă ele ne menţin fericiţi.

e ora 4 jumate şi eu am mâine de la 9. mai am o săptămână şi începe sesiunea. am 20 de ani şi în câteva zeci de ani nu voi mai fi. viaţa e o serie de deadlineuri pe care le încălcăm sau nu. bătrâni, singuri, amorţiţi în ceea ce credem că este viaţa. ne îngropăm visele, gândirea, murim treptat pentru ca la final să îndeplinim o simplă formalitate. ne este aşa frică de termenele pe care tot noi singuri ni le fixăm, noi cei vinovaţi de noi înşine. noi muncim şi purtăm cămăşi şi ştim ce sunt ROA şi Spread şi prin asta suntem mai buni, noi care facem mereu ce ni se spune şi ne îmbătăm de necaz şi spargem sticle şi cântăm această sublimă şi de povestit nepoţilor viaţă.

soarta mea e responsabilitatea mea. e vina mea că nu învăţ. e vina mea că nu fac nimic şi doar visez şi că îmi amintesc şi că îmi pare rău şi că mă căiesc şi că îmi promit degeaba şi că pierd şi că dezamăgesc şi că viaţa îmi piere aiurea, aiurea, ca o fată frumoasă din metrou pe care o priveşti pe furiş şi fără speranţă 3 staţii. metroul… metroul e fascinant. locul unde oamenii se topesc – pleoape lăsate, privit în gol, oameni transparenţi. perspectivele ţi se restrâng exponenţial în metrou.

dar oamenii vin. oamenii se duc. acesta este nonsensul existenţial. dacă totul e atât de schimbător, de imposibil de cuantificat, de scurt, ce rost mai are? – un amalgam de frământări şi trăiri zadarnice, pe care nimeni în veci în afară de tine nu şi le va aminti. nu ar trebui să simţim nimic, să avem pretenţia la nimic, nu suntem legende, eroi, artişti. nu ne putem vindeca marea cicatrice cu care ne-am născut, şi anume speranţa că odată, cândva, va fi cineva cu care să ne împărtăşim nimicul, cineva care să ne iubească la fel cum i-am putea noi iubi. dar totul e inegal (am citit undeva că până nici picioarele nu sunt  la fel de lungi).

aşa că trăim mai departe şi sperăm şi ne dorim neaşteptatul şi ne resemnăm în faţa vieţii ce uneori pare prostească şi fără cap şi coadă, şi găsim timp să şi visăm, să răsărim, să fumăm şi iar să visăm, să alergăm prin ploaie şi să zâmbim zilei de mâine.

Anunțuri

granițe Miercuri, Noi 24 2010 

tropăiți-vă tramvaiele
pe patul meu de frunze
voi, atât de dulci
pieselor, toatelor,
tatuajelor, falselor.

mi-era dor să mă preling și să mă scurg
la adăpostul deltelor voastre;
și chiar dacă totul
a ieșit prost
mereu
îngenunchez c-un zâmbet strâmb
și mă consum în spasme apatride
și-mi revin.

sunt uluit și tulburat
de ceea ce se-ascunde în spatele meu,
în inima voastră,
în sufletul soarelui,
și râd și plâng și mor de viziunea
ce bântuie în noi și-n voi.

iată-mi țara
iată-mi mama
iată-vă, cum vă petreceți imposibile
ca o monedă-ntr-un joc de cărți
și miza sunt eu.

fascinat îmbrățișez
și privesc
nimicul de dincolo
de dincolo de granița voastră,
căci eu pot fi oricine
eu sunt nimeni.

aceasta nu este o poezie Miercuri, Oct 27 2010 

e atât de ironic să nu mai fi rămas nimic;

să conștientizezi fiecare bucată de tine ce ai pierdut-o

(sau ai aruncat-o scârbit, sau poate ai dăruit-o)

avântat, neinspirat.

să-ți dai seama că viața ta e din vina ta, și că,

într-o lume în care totul e făcut să se ciobească,

tu te-ai ciobit mai mult ca oricine.

că nu mai poți să simți nimic, nici frig, nici război, nici plăcere,

că amorțeala te-a lovit mai mult viclean decât moale

că gata cu tine cu cel vechi,

gata cu iubirile nătângi

gata cu știința și frica

a venit timpul

să-ți bei otrava.

nu. Vineri, Sep 10 2010 

despre ultima lună? blank, blank, blank, o pagină goală, o amnezie bine gândită. iar acum din nou pustiu, sinistru. teenage wasteland, they said. well, i’ve done my best. alcoolul, lunile pline încununate de promisiuni în van, pe care ştiam că oricum nu le voi respecta, panglicile de fum, fiinţele fade, hlizite,ce se lipeau de mine, vama pustie, totul, TOTUL. totul m-a făcut să mă simt invalid, aproape fugind, aproape simţind, aproape dorind, aproape fericit, aproape eu, departe de aproape.

e greu să colorezi spaţiile albe din viaţa ta. trebuie multă inventivitate, sarcasm, sânge rece. eu nu am destul din niciuna. eu mă mulţumesc în a mă chirci şi a-mi extirpa toate fantomele pe care mi le-am declarat străine, just to be sure. şi petele de culoare sunt tot străine. nimicul e bun, cel mai bun, tentant de bun. vise, idealuri, cafele stângace, le-am pus la păstrare pe alei părăsite, pentru vremuri mai bune.

deocamdată sunt încovoiat, minim, respingător. nu vă obosiţi să mă studiaţi cu chipurile voastre de aramă, transpirate în cocleală. aştept iarna, sau primăvara, sau vara, sau nu ştiu…

to the waste Sâmbătă, Iul 31 2010 

citez

„felul în care trăieşti, gândurile macabre, joaca ta cu mâna în păr şi ţigările de la 4 dimineaţa, toată irosirea asta de neimaginat mă face să-mi pun întrebarea… de ce te urăşti tu aşa de mult? te consumi într-o vină de care numai tu ştii, şi mai grav că îi tragi şi pe ceilalţi după tine. îţi cauţi în pungă, cum e o vorbă la ţară. nu o să vină nicio minune şi nicio minunată să te salveze pe tine şi să-ţi repare viaţa. e tragic, să ştii…”

îţi mulţumesc. şi totuşi, nu mă ajută cu nimic…

Lună plină Luni, Iul 26 2010 

Am privit în urmă.
Poteca
din sprânceana lumii noastre selene
era la fel de sălbatică,
de izbăvitoare,
de fără de noi.
Cotiturile frăgezite
de zbateri şi cicatrici
se prăvăleau
în alţi ochi, în braţe de aramă
în vise ce se sting
arsuri pe altă geană.
Citera coapselor tale opiate
cânta la fel
de frânt şi dezacordat;
numai sufletu-ţi
privea în gol şi nu vibra
întru eclatantă, veşnică, pustie
deziubire.
Oare luna ne decupase
în două panglici colorate
decor?
Am fost marionete –
irosire, tinereţe,
fior?
Înspăimântat,
am străbătut pustiul de sentimente,
te-am închis undeva
pe chipul lunii,
şi-n cinstea ta am înălţat
o amforă ce bahic sorţii-ţi cântă,
ştiind că-s condamnat etern
să te sper, să pierd, să te iubesc,
fantomă ce mă tânguie uşor
în dune de regrete,
tu, lună ce mă mistuie de dor.

că tot vine concertul Cranberries Sâmbătă, Iul 17 2010 

there’s no need to argue anymore
i gave all i could
but it left me so sore
and the thing that makes me mad
is the one thing that i had
i  knew, i knew, i’d lose you
you’ll always be special to me

and i remember all the
things we once shared
watching tv movies on
the living room armchair

but they say it will work out fine
was it all a waste of time
cause i knew, i knew, i’d lose you
you’ll always be special to me

will i forget in time
you said i was on your mind
there’s no need to argue
no need to argue anymore
there’s no need to argue anymore…

i think i just wised up Joi, Iul 15 2010 

amen! Marți, Iul 13 2010 

„Celui ce va fi prins cu ştromeleagul învârtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii i se va tăia scârbavnicul mădular, întru veşnica lui nefolosinţă!!!”

live fast Sâmbătă, Iul 10 2010 

timpul, mereu timpul, mă dă mai departe, iar eu sunt doar o leapșă perversă, de care până și eu m-am plictisit. mi s-a părut că am auzit ușa. mi s-a părut că umbra ta s-a prelins după colț. mi s-a părut că te-am atins în treacăt. cred că sunt sfâșiat. cred că destinul plus unu m-a izbit în capul pieptului, și de aceea nu mai pot respira.

poate că mă rog de băutura din față-mi să mi te exileze departe, să nu mai știu de mine, nici de tine, de nimic. să dorm o epocă, să iau o pauză de la viață, să mă trezesc în vremuri mai bune. să fi murit tot ceea ce apreciez și iubesc, ca să am și eu puterea să mă dezleg de lanțurile astea care, mă jur, mi-au intrat pe sub piele.

și mă rog, mă rog necontenit, să nu fie un miraj silueta spre care mă îndrept, să nu mă bălăcesc din nou în nisip, să nu îmi mai scape printre degete când o voi ține în mână. parcă mă aflu în fața unui stand din acelea, și deasupra scrie “satisfaction guaranteed”, și tocmai de aceea trebuie să fii atent la ce cumperi, pentru că ai putea să-ți pierzi banii, sau, în cazul meu, sufletul. să te alegi numai cu un premiu de consolare, o pereche de cercei sau o amintire, să ridici din umeri și să treci la următorul mincinos de stand, bineînțeles mai sărac, până când rămâi fără bani, sau fără suflet.

oh, spirit rudimentar, ești atât de departe de soare. ai uitat de culorile lumii, ți-ai construit aripi de Icar și te îndrepți full speed ahead spre lumina absolută, devoratoare. ești atât de fragil și avântul ți-e atât de curajos, s-ar putea să te ciobești pe drum. privește, ți se face cu mâna, suntem la numai o aruncătură de secundă lumină de neputința ta.

până o să ne ajungi din urmă, poți să te desfeți în continuare în berile și țigările și  încercările tale pointless să te minți că nu ești singur în lupta ta. dar ești singur, singur, singur ca nimeni altul, și nimeni nu e atât de nesăbuit să ți se alăture în periplul ăsta dement. pentru că, așa cum spunea Schoppenhauer, cei ca tine nu vor putea fi niciodată fericiți și nici nu vor putea face fericiți pe alții.

așa că înghite în sec, și speră să trăiești cât mai repede…

oh, nu pot să scriu Joi, Iul 1 2010 

pot scrie despre orice. nimic nu scapă forului meu necruţător, sunt un cruciat al opiniilor, tai şi croiesc în idei şi fapte ca nimeni altul. dar de fapt, nu pot scrie despre orice. despre un anume ceva nu pot scrie, mi se pare nedemn şi imposibil ca un măscărici ca mine să încerce aşa o nesăbuinţă… îl mai strecor pe ici pe colo în creaţiile mele, firav totuşi, întrucât înseamnă prea mult, este crezul meu, îi sunt un vasal credincios, plec capul în faţa dorinţei sale şi mă supun.

da, acest ceva zace în cărţile copilăriei noastre, pe când citeam poveşti cu feţi-frumoşi ce salvau ilene cosânzene. este o esenţă instabilă, ce răbufneşte odată şi după aceea nimic nu mai poate fi la fel, soarta te trece prin apă şi foc, iar tu nu poţi decât să te supui, pentru că nu mai eşti tu cel care-ţi dictează, ci săraca ta inimă, stângace şi totuşi atât de dornică. şi lupţi, şi lupţi fără speranţă, „totul sau nimic” – îţi şopteşti, mori şi renaşti şi iar mori ca să renaşti mai puternic…

şi lupţi cu tot ce se află pe lumea asta. lupţi cu soarta, cu ea, cu tine, cu inima ta, ai vrea să ţi-o scoţi din piept şi să o pui la frigare, şi totuşi eşti mai avântat ca niciodată… între timp înveţi şi să faci cafea şi să ierţi, oh, şi într-un final, într-un spasm fantastic, inima ta te învinge, rupe toate barierele şi, plin de căinţă, golit de speranţă, martir ce-şi trădează breasla, recunoşti ceea ce ai mai recunoscut de mii de ori în gând, să nu te-audă nimeni.

şi atunci când auzi un şoptit stins în ureche, repetându-ţi vorbele, şi un obraz umed se lipeşte de al tău, atunci simţi că eşti izbăvit, că inima ta a devenit una cu tine, că nimic în lumea asta rece nu a mai fost, nici nu va fi ca două inimi grăindu-şi în tăcere. realizezi că poezioarele tale de duzină ar vitregi farmecul tăinuit al acestui război tăcut, pe care îl pierd şi îl câştigă amândoi, deopotrivă zei şi cerşetori de sentimente.

aşa că, mă limitez în a-mi recunoaşte stângăcia şi a nu vorbi despre ceea ce-mi este cel mai drag.

Miercuri, Iun 23 2010 

„am încercat să mă înalţ şi să fur un strop de soare, însă zeii m-au pedepsit şi am fost doborât cu aripile frânte”

eroii lași Joi, Iun 10 2010 

o să strigi în noapte
rugi și tânguiri deșarte
dar eroul nu va fi acolo
nici clemența lui,
nici platoșa-i ciobită,
lumeo, fato, eule.
.
o să strigi în șoapte
în scâncete răscoapte,
o himeră
ce-a zburat departe-n hău
să vindece altă holeră,
lumeo, fato, eule.
.
eroii nu prea zăbovesc
în pământuri sterpe,
lumeo,
în fluvii vii ce clocotesc
aplombul lor se pierde,
fato,
te-ai pierdut în zarea ta,
eroii te urăsc și fug de tine,
eule,
eroii or să moară fără tine,
totule.

filantropule Miercuri, Iun 9 2010 

de ce ne-ai dat femei
și falusuri hămesite
păreri de rău, ace și
julituri necontenite?
de ce ne-ai dat gulere albe,
de ce ne-ai bătut monedă-n inimi
și ne-ai pedepsit cu
obsesiile tale fetide?
de ce ne-ai făcut molii oarbe
să ne-nvârtim pe lângă bec,
asteptând tot palma ta?
de ce ne murdărim în genunchi
când ne prosternăm
goi și căiți
în rugile tale?
poate că de-aia uităm mai mereu de tine,
pentru că ne ții ocupați
cu atâtea prostii.

ce nu te omoară te face mai puternic Miercuri, Iun 9 2010 

nimic nu te face să te simți mai puternic, mai nou, mai lustruit, decât soarele alungând noaptea groaznică și haină. e ora 5  și în 2 ore ai examen. știi că o să faci tot, pentru că o să scrii cu ură. cu ură pentru toți semenii tăi. te pedepsești cu o cafea tare. negrul de afară se transformă în contur, conturul prinde formă, forma se colorează, iar eu redescopăr ce îmi ascunsese noaptea. reînțeleg ceea ce uitasem, și anume că mie soarta nu îmi permite să mă abat de la ea. trebuie să-mi urc muntele de unul singur, fără distrageri și hazardări neprevăzute.

fumezi o țigară ce trebuia fumată demult, îți vine să vomiți – fiecare fum te doare, pătrunde artificial în plămâni și în creier. dar știi că trebuie să o fumezi. ca medicamentele zdrobite și pitite în dulciuri pe care mi le dădea mama când eram mic. cu fiecare fum, mai evapori ceva. e un proces dureros și necesar, această golire. îți dai seama că nici holurile întunecate și poate prea scurte, nici taxiurile gonind în miez de noapte, nici caritatea sentimentală, nu sunt noțiuni demne de tine. sunt căcaturi scornite de oameni mediocri, căcaturi cu care nu merită nici măcar să-ți încarci memoria.

te uiți din nou pe geam. nu a fost o noapte cu lună plină, asta-i clar. deasupra casino palace se arcuiește o aură rozalie, adorabilă, un fel de vulvă a cerului. te așezi pe gresie; lângă tine, țigara încă mai fumegă; îți pare rău de ea, dar numai pentru o clipă. dimineața asta ești fericit, pentru că te-a făcut mai bogat cu un răsărit.

––––––––––––––––––––––––––––––––––

da, blogul ăsta amărât este din nou vizibil. sper că am scăpat de hateri. am zeci de drafturi, infinite idei, transpir catharsis. nu știu dacă o să las commenturile, în fine, mă rog, voi vedea. deci, vă mai aștept.

dorm. mult. Luni, Mai 17 2010 

„Don Juan” de Marin Sorescu Duminică, Mai 16 2010 

Când o dragoste
La care lucram mai demult
Mi-a reuşit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altei femei.
Natura a fost înţeleaptă
Creând mai multe femei
Decât bărbaţi,
Pentru că ne putem desăvârşi
Sentimentul,
Folosind un mare număr
De ciorne.

20 Sâmbătă, Mai 15 2010 

şi cam asta a fost.  şi cam ăsta am fost. în câteva zile, timpul mă va fi muşcat din nou, de data asta cu venin. şi cum mă simt? e greu de explicat. tot ceea ce ştiu este că… nu ştiu nimic. am găsit şi am dărâmat atâtea ipoteze, adevărul e că nu există un pattern pentru viaţa asta, nu o poţi dresa, nu poţi trişa.

zâmbesc. pentru că am fost întotdeauna sigur că tot ce există există pentru că aveam eu nevoie de un scenariu să mă desfăşor, de un decor pentru marea mea piesă de teatru. acum mă întreb – de ce un decor atât de prost? poate că am crezut greşit, poate că nu sunt decât o firimitură (mi-am amintit de tine, M, cum voiai să mă pictezi ca pe o explozie de lumină într-o mare de negru).

şi totuşi, un crez îmi rămâne de neclintit:  în universul ăsta pângărit, ce se zbate cu toată fiinţa lui imensă şi râncedă să te corupă, să te decoloreze, ca mai apoi să te înghită hulpav, nu poţi să te întemeiezi decât pe vise. pentru că ele vor fi mereu ale tale şi nimeni nu ţi le va putea răpi. numai aşa vei putea valsa scenariul acesta jegos.

aşa că îmi promit ca şi pe viitor să fiu cu sufletul vraişte, să nu subscriu la nimicul vostru colectiv, să mă joc cu mâinile în păr, să fumez şi să mă uit la stele. voi rămâne la fel de inexplicabil, încăpăţânat, contradictoriu, la fel, la fel, la fel. ACELAŞI DAN.

untouchable, din nou [don quijote mai modern] Joi, Mai 13 2010 

fatidicul timp. el mă schimbă și mă învelește în nepăsarea lui. mă face să înțeleg că nu au rost castelele de cărți. că nu au rost nopțile, uluirile, tremurul plin de căință, rotocoalele de fum șeruite. că el îmi fură totul, că degeaba-mi fură, că pe mine nu mă poate răpi. el mai joacă uneori la bursa inimii mele și câștigă. mai taie un nume pe o listă, rămân doar comentariile de rigoare.

a venit ziua când toate magazinele s-au închis, când contururile s-au dezvăluit false, cinice, întrerupte. când m-am tăiat în cărți de joc, când au săpat ca un cutter în mine și mi-am dat seama că am rămas cu o cicatrice și că jocurile de cărți nu duc nicăieri. o existență prăvălită în derizoriu, automatisme și stereotipii crunte, țigări peste țigări, suflul întrerupt, muțenia absolută.

totul e în van. o simfonie de drumeții pe marginea prăpastiei. o convalescență dezamăgitoare. am fumat o țigară strâmbă și frântă la mijloc, exact ca mine. îmi promisesem să o păstrez, totuși am fumat-o și mi-am făcut bagajele. am clipit, i-am promis timpului că nu s-a terminat, și am plecat, fără a privi în urmă la castelul de cărți ce ardea din temelii.

„time may change me/ but i can’t trace time…”

dumnezeu sărac Joi, Mai 6 2010 

am încercat să te citesc

în ferestre larg deschise

în dimineți

pe razele de soare

ingrate, ruginite.

terapia mea era pervazul gol,

știam că ești acolo, încastrat

poate călărind un zid

sau un destin mai vitreg.

și câteodată m-am mai clătinat

de fulgere și pietre.

cădeam ca să răsar,

cădeam abrupt,

cădeam, priveam în sus

și te râvneam.

 .

dar ieri,

ieri te-am aflat sărac, necugetat și greu,

la fel ca mine.

clipind, te-am retezat de aripi

sau de coaste

și te-am îngropat în soare,

să bei și tu nestinsul

să vezi că focul doare.

 .

poate că ai să învii

cândva, demult

și-ai să-mi dezvălui

despre mine.

atunci o să te iert

și cu groază, dor, suspine

o să mă îndrept din nou

spre tine.

Pagina următoare »