Relieved / Goodbye, summer Luni, Aug 31 2009 

măcar o dată în viaţa fiecărui om, vine un moment când simte că nu mai are niciun refugiu, că toate barajele ce îl separă de haosul cel năvalnic se rup, că nu mai există niciun last resort. eh, pentru mine, momentul acela a venit ieri.

am fost la mănăstirea Viforâta. voiam doar să mă rog. să cer iertare pentru că fiecare pas pe care îl fac este greşit şi spre pieirea mea şi suferinţa altora. pentru că, în spatele unei măşti frumos şi minuţios construite, se ascunde un chip fad şi trist. m-am rugat cum nu mă mai rugasem niciodată. m-am rugat pentru mine, dar mai ales pentru cei pe care îi iubesc.

după care, m-am spovedit aşa cum nu mă mai spovedisem niciodată. nu ca la „tata popa” la biserică… „ai drăcuit? ai înjurat?” şi nici nu aşteaptă măcar răspunsul. o confesiune sinceră, cu voce tremurândă, lucruri pe care nu cred că le voi mai spune vreodată cuiva. am cunoscut un om excepţional, care m-a convins că totuşi nu sunt chiar fără de speranţă, care mi-a deschis într-un fel ochii spre un început nou, mai luminos. „niciodată nu e prea târziu să faci ceva pentru tine…” am promis ca 3 zile să postesc, ceea ce nu am mai făcut de la 8 ani, iar sâmbătă mă voi duce iar.

e un sentiment indescriptibil, mă simt ca un Atlas uşurat de greutatea ce zăcea pe umerii săi. acum ştiu că până la urmă, există o speranţă.

–––––––––––––––––––––––––––––––

azi e ultima zi de vară, ploioasă şi apăsătoare. privesc videoclipul de la „Wake me up when september ends” şi discuţia de la început îmi pare atât de familiară. a fost o vară frumoasă, pe care aş trăi-o din nou, o vară în care am devenit student şi în care am câştigat şi am pierdut în mod repetat. nu m-am plimbat prea mult, dar nu prea a contat. a fost vara în care am realizat mai mult ca niciodată că există oameni care, deşi îi decepţionez întotdeauna, ţin cu adevărat la mine. asta a fost VARA MEA.

Anunțuri

Spune NU paştelui! Sâmbătă, Apr 18 2009 

urăsc paştele. urăsc credinţa prostească, iraţională, mersul la biserică, închinatul anumitor persoane de fiecare dată când trec pe lângă o biserică, pentru că „aşa se face”.

v-aţi întrebat vreodată de ce la biserică merg numai babele? pentru că se simt din ce în ce mai apropiate de Numărătoarea Inversă şi, într-o încercare disperată, laşă, inutilă de a se feri de retribuţia divină, speră că o să se strecoare şi ele pe o uşiţă dosnică în rai, poate au noroc.

e al doilea paşte pe care nu îl mai sărbătoresc alături de ceilalţi, pentru că:
1. mi se pare o prostie să ţii post, să te autoflagelezi, ca să ce? să diminuezi efectele recesiunii?
2. mi se pare sadic să celebrezi chinurile şi moartea unei fiinţe umane
3. nu simt niciun ataşament faţă de religie (a nu se confunda spiritualul cu credinţa)
4. mi se pare foarte dubioasă faza cu „roşitul ouălor”

aşa că, mă voi delecta cu o friptură în timp ce voi mâncaţi păstârnac. Ha!

Earth’s Most Beloved Son Miercuri, Feb 4 2009 

„Cel mai iubit dintre pamanteni” a fost caracterizat drept „romanul unui destin care-si asuma o istorie, romanul unei istorii care traieste printr-un destin”. (Eugen Simion)
Titlul romanului poate fi inteles abia la sfarsit si constituie o ironie amara: cel mai iubit dintre pamanteni n-are parte de dragostea semenilor; mai mult decat atat, insasi Soarta nu-l iubeste, harazindu-i infrangeri si umilinte si facand din el un ucigas fara voie.
Existenta lui Petrini s-ar putea asemana cu destinul luciferic: „caderea” in Infern incepe in adolescenta si tot ceea ce va urma (istoria absurda, detentia, iubirea convertita in ura, cele doua crime) constituie „treptele” coborarii in „subterana”.

Victor Petrini este un idealist – pentru el, sensul existentei consta in apararea valorilor ei sacre: credinta in ideal, prietenia, devotamentul, iubirea. Dezamagit de nenumarate ori, acesta devine un Mare Singuratic, un instrainat orgolios si revoltat impotriva lui Dumnezeu, personaj fascinant si unic in literatura romana.

(hmmmm, suna cunoscut…)