Căutătorul Joi, Feb 25 2010 

stelele-ți zâmbesc pe cerul nopții.

stelele îți joacă stigma sorții.

–––––––––––––––

I.

îți mai amintești, băiete?

cum străluceai, cum zâmbet crud spuneai,

glorios, răsfrânt, cum te pierdeai,

fiu lacustru, înger rece, demon,

mai cântă-ne din lira ta o dată!

cum ai venit, eclipsă pogorâtă

avântul cosmogonic stăvilit,

suflare despicată în dorințe,

lutul,

focul închistat în scoarță de granit.

croit din vise în trezie beată,

o spasmă, un secret, o briză deviată

ai simțit.

ai visat o orhidee, om sărman,

un lujer subțiratic și plăpând

petale plânse, așteptânde, suspinând

orhidee exilată-n iad rusesc,

în taiga sau poate tundră aruncată

acolo unde lacrimile și simțirea amorțesc.

și ți-ai jurat să o găsești, să-ți spargi avântul

într-o corolă albă, singură, să-ți moară cântul.

tu, căutător, cel mai iubit de soartă și de ea,

de tulpină să o vitregești, să o salvezi

de tine, tundră,

și de ea.

un drum înșerpuit, ecou năvalnic

te vei revărsa,

cu greu o vei găsi,

o vei găsi.

dar înainte de-a pleca, mai murmură-ți o dată cântul,

slăvește tinerețea, focul sanct și fumul,

drumul ne’nceput și orhideea,

ia un fum și speră că

nu vei sfârși ca scrumul.

II.

unde ești?

obraz aspru, gând fetid, băiete

te-ai răstălmăcit

noroiul îți sticlește de pe ghete…

în orhidee și în seva ei ai obosit

s-aluneci în cuvânt, să te-mbeți, să ne mai cânți.

băiete, ai crescut.

pierdut în tundră, frig turbat, tăcere

genunchi zdreliți în orhidei, cădere

să nu câștigi, să nu renunți.

vise în contur de fildeș. clocot furibund.

razele de soare, chin zădărnicit, săgeți în suflet te pătrund.

scânteia din privire undeva-n alt timp, sub alte stele-ți moare

sorțile enigma-ți devorează

dar ești amorțit, în lumea ta nu doare.

și câte orhidei în tropot ai ucis,

câte scandaluri și taverne ai strivit,

de câte ori ți s-a părut că ți s-a părut

că ea era acolo, unică și bună.

în fiecare zâmbet ce-ai crezut

în fiecare icoană din care ai picurat lacrimi

așteptându-i minunea.

ea e soarta ta sau tu ești soarta?

redundant, neobosit,

martir fricos în flori și orhidei încremenit,

ascunde-ți lacrima

mai ia un fum, bărbate, și zâmbește,

căci fumul, cancer frânt, te izbăvește.

III.

zeu livid, magia ți-a murit.

în fum și flori și vise ofilit,

sărman bătrâne, mai cântă-ne o dată

eșecul tău, decepția, lumea toată.

deasupră-ți, stele stingi căuș în palmă,

răstignit în somn și dor și tânguire calmă.

cântec fals, refren flașnetic

un crez pervers șoptit de un eretic,

o scoarță găunoasă, flori meschine,

timpul a mușcat avid chiar și din tine…

și-ai eșuat, taigaua te-a învins…

crestat în limbi de ceață, umăr nins

zaci și îți aștepți deznodământul

din porțelanul tău cel ieftin a rămas numai cuvântul.

o lacrimă a apărut în cer pe pleoape,

destinul revărsat în mii de ape.

tu, bătrân nebun, zâmbește

copil nebun, uită de nimfele funeste,

tu, prin tine-ai luminat abrupte creste

tu cu bocancii tăi murdari

ai întinat cel mai frumos

potecile celeste.

și acum, ca să răsufli ultim liniștit,

tu, bard sărac, învins de-al tău elan ciuntit,

uită-te în buzunar, privește-o.

e orhideea ta, privește-o.

căutător  de vise sparte, cioburi colorate,

mai caută și-n buzunarul de la spate…

un ultim vers, balada-ți aruncată

o ultimă strigare, ultim fum, un ultim spasm,

și-acum, cu orhideea-ți preaiubită,

poți pica sleit pe scenă,

în dulcele și așteptatu-ți mort orgasm,

zâmbind.

–––––––––––––––––

stelele te plâng pe cerul nopții

stelele-ți adapă taina morții.

half an hour Luni, Ian 11 2010 

6:15. privește culoarul pustiu. simți o separație, o ruptură ireversibilă ce te înspăimântă. ne-am înstrăinat, a început să tacă. înfundat. tac și eu. acea tăcere pasiv – agresivă, tensiunea. o vedenie se furișează, o pisică poate. cafeaua și al meu Parliament.

îmi amintesc că e doar 6:17 și am dormit numai o oră și încep cursurile. îmi dreg vina și privesc iar culoarul. culoarul. cafeaua proastă pe care o beau în fiecare dimineață. pune o linguriță de cafea, dă chiuveta la apă caldă, cana sub jet, gata cafeaua. culoarul tace.

6:22. 6:23.6:24. e frumos să-ți numeri viața. curge atât de grațios. „viața-flașnetă”. maimuțe, dansați!

e 6:26. nu văd sensul. nu văd direcția. de ce mă trezesc eu la 6:15? de ce trebuie să știu  Drept? unde. de ce. pentru ce… mă îndrept. credeam că mi-am răspuns. de atâtea ori am crezut. de atâtea ori cred că-mi răspund. „Dan, tu ești un mare căutător”, mi-ai spus.”și-mi pare atât de rău pentru tine… pentru că vei muri găsind.”

6:30 este o progresie aritmetică de rație -3. suntem reduși la cifre. am citit undeva despre noetică. au ajuns până a cântări și sufletele oamenilor. până și ultima noțiune care îmi rămăsese, era numai a mea, inexplicabilă, știu acum că are o masă.

6:35. o melodie în căști. random. Țapinarii – Tatuaj. contemplu. între dragoste și ură nu e o diferență așa mare. fără a doua nu poate exista prima. e o punte fragilă și alunecoasă. se preschimbă precum soarele în  lună și noaptea în zi. firesc. și cele mai frumoase perioade ale ciclului sunt apusurile și răsăriturile. eu nu pot iubi dacă sunt iubit. un cazan de indiferență. aș vrea să îl cântăresc, domnilor, se poate?

6:41. sunt obosit. nu fizic, nu psihic. spiritual. am obosit să mă prefac că vreau ceva, că sunt interesat. a murmurat ceva culoarul, poate a trântit o ușă, sătul de inepțiile mele. să nu mă iei în serios. vezi tu, noi nu semănăm deloc. tu ești gol, dar ai multe uși. eu sunt plin, dar nicio ușă. sunt încuiat și nu pot să mă descui. mă sufocă plinătatea asta, să știi.

e ora 6:45. nu merită. chiar nu merită. mă duc să dorm. prefer să visez.

„te vei pierde-n mine,
cândva,
din nou,
ca o adiere a ceea ce a fost
sau nu…
ai rămas
ca un tatuaj făcut la beție
pe care sunt mult prea rebel
să-l șterg.
m-ai lăsat în mine
cu mine
și cu ochii mei pierduți în tine…”

letter Joi, Dec 10 2009 

prostule,

nu mai da turnuri planificate. nu mai elabora scenarii. nu îți mai gândi sentimentele, lasă-le doar să curgă. nu mai înțelege unde s-a sufocat torentul, amintește-ți doar că nu mai e apă. cu cât le gândești și le diseci mai mult, cu atât le subțiezi mai tare… până când se rup. nu te juca cu sufletele, deși știi că poți. aici nu diseci broaște, băiete.
te plimbi grăbit, neștiind că lași urme. grăbit, grăbit, nu cumva să te ofilești și să nu fie timp. urmele bocancilor tăi murdari pe covoare persane frumoase, ce nu merită întinate. rămâi undeva sau pleacă, dispari. învață că poți tăia dâre pe unde treci. fă curat în urma ta. fă-ți curat în cameră. fă-ți curat în inimă.
du-te cu valul sau nu te mai duce deloc. prinde-te de moment și ține-te de el. acceptă-ți destinul, acceptă-te pe tine. cu cât lovești mai puternic în zidul ce a fost atât de solid împlantat de stele în huma din care până și tu te-ai născut (da, nu-ți place ideea), cu atât îți vei zdreli pumnii mai tare. așa a fost să fie. urăști expresia asta, băiete, știm…
spuneai că cea mai mare dorință a ta e să-ți dorești ceva. pierzi. mai pierzi și tu. așa o să înveți să îți dorești. știi că nu la glorie visezi, deși îți place să vorbești despre ea. ca despre o curvă pe care știi că ai avut-o, o ai și poți s-o mai ai când vrei tu. tu vrei altceva, dar ți-e frică și să pronunți cuvântul, ai o gamă largă de locuțiuni.
dă-ți măștile alea jos. chiar dacă s-ar putea să te doară. să sfârâie carnea. măcar o să vezi lumina cu ochii tăi. nu e o slăbiciune să fii vulnerabil, să știi. măcar pentru o clipă, mai lasă băiețelul să cerșească afecțiune.

dar te iert, băiete. chiar dacă lași o dâră oțelită în urma ta. chiar dacă ai fost plămădit să calci strâmb. chiar dacă fugi și fugi și fugi de tot ce crezi că ar putea să-ți topească armura ta neprețuită. la un moment dat o să cazi și o să-ți dai seama că ai nevoie de o mână ca să te ridici.
tu ești un om bun care face numai lucruri rele, băiete. pentru asta, te iert.

ink. Joi, Noi 12 2009 

noaptea asta tocmai am văzut cel mai frumos film ever. da, nu zic bun, valoros, nu știu și nu dau doi bani de fapt pe ce spun criticii de film. „Ink” este un film cu adevărat frumos. puține filme, în ziua de azi, mai pot spune ceva nou. acest film reușește din plin să te lase cu gura căscată.

ink-movie-review-2

o poveste suprarealistă despre vise și realitate, despre viață și moarte, despre soartă și hazard, despre iubire și lăcomie, despre decădere și penitență, despre bine și rău, un film ce înglobează toate stările ce ne definesc existența. un film ce aprinde deopotrivă imaginația și implicarea afectivă a spectatorului.un film realizat superb, outstanding, imagini onirice și paradisiace, efecte fascinante, cum nu am mai văzut niciodată. o coloană sonoră ce îmi amintește de Amelie, armonizată cu pulsul filmului.

ink-movie-review-3

ink-movie-review-5

mă feresc să dau spoilere. și totuși, lumea visului nu este la fel de reală ca și cea fizică? Succubuși, drifteri, storytelleri vă vor răspunde la această întrebare. o poveste fantastică, o lume mai degrabă creată decât schimbată, un scenariu genial încununat de un final dantelat, neprevăzut.

până astăzi filmul meu preferat a fost Fight Club al lui David Fincher. de azi, filmul meu preferat va fi Ink.
Download

numărul bestiei Miercuri, Oct 28 2009 

„I left alone, my mind was blank
I needed time to think, to get the memories from my mind…”

e greu. e greu să te schimbi. pentru că odată cu schimbarea vine și conștientizarea unei singurătăți latente, totale. singur, singur, singur. numai de unul singur. o transmutare artificială, forțată, într-un acvariu propice unei vieți îndelungate și monotone. începi să înțelegi nimicul din care vii și în care te vei întoarce, de asemenea că în sinuoasa ta peregrinare dinspre nimic spre alt nimic nu vei pierde nimic și nici nu vei câștiga nimic.
„What did I see? Can I believe
That what I saw that night was real and not just fantasy?”

și cel mai mare inamic devin amintirile. și incertitudinea cu care se încununează. incertitudinea unui trecut ce merită amintit. am un trecut? e real ce am trăit eu? cum ar fi fost altfel? senzațiile ne definesc existența? prea multe întrebări, prea multe castele de nisip luate de val.
„Just what I saw in my old dreams
Were the reflections of my warped mind staring back at me…”

și totuși, nu chiar eul meu zguduit este mărturia trecutului la care tânjesc așa de sălbatic? felul în care mă urăsc și în care mă iert mereu este garanția unicității trecutului pe care mi l-am ales. un vis, da… și totuși, pentru a deveni vis trebuie să fie urmat și de o trezire, altfel este moarte… spectrul ce mă privește din oglindă este visul pe care tocmai l-am catalogat drept vis.
” ‘Cause in my dreams, it’s always there
The evil face that twists my mind and brings me to despair…”

fiara zace ascunsă undeva, așteptând momentul oportun. și frica nu este stârnită neapărat de fiară, ci de iminența ei. teroarea își împlântă stiletul în carne și în suflet. iar Omului, obosit de a trăi în teama de fiară și de sine, i se face dor de somn și vis…

„I’m coming back, I will return,
I will possess your body and I’ll make you burn
I have the fire, I have the force
I have the power to make my evil take its course…”

și povestea se termină cu începutul.

arhitectul Duminică, Sep 6 2009 

The_Castle_Revisited_2007_by_radu_jm.png

îşi făcea planuri şi schiţe

fantezist se transcria în forme, culori

avea pretenţii înalte, pesemne voia

să construiască ceva mare şi rece

până la nori.

–––––––––––––––

hoţ lipsit de inimă, el zidea

suflete golaşe şi perverse

zvârcolindu-se-n eter şi-n zloata

viselor de el culese.

mai lua din stânga, în dreapta punea

şi la balansul dorit ajungea.

cărămizile urlau, se zbăteau,

prinse în mreaja dorinţelor lui, fumegau.

–––––––––––––––

şi-a reuşit. un castel de cristal, translucid

sfidând văzduhul aparent arvunit.

să-şi contemple creaţia dorind a privit

în oglinda zidului.

–––––––––––––––

cleştarul strălucitor lustruit proiecta

chipuri frumoase şi triste,

tâmple falnice pe care parcă le ştia…

a încercat să le-atingă. dar zidul

puternic, rece, strident, de el construit

l-a oprit.

–––––––––––––––

un fior, o remuşcare de-o clipă. şi-atât.

arhitectul a plecat

să-şi construiască alt castel, pe-un câmp arat,

mai urât, cu cărămizi, de data asta,

locuibil.

despre vicii şi artă Duminică, Aug 30 2009 

„calea excesului conduce către palatul înţelepciunii” spunea odată William Blake. este ciudată această tendinţă a omului, o dată intrat pe o pantă descendentă, de a prinde gustul căderii, de a-şi savura declinul. scafandrii sunt întotdeauna tentaţi să se afunde mai mult şi mai mult în abis, numai din curiozitate, din dorinţa de a palpa fundul întunecat şi presupus intangibil, până când presiunea le zdrobeşte timpanele şi mor. asemenea, viciatul, în căutarea inimaginabilului, mereu dornic să arunce o privire furişă către partea cealaltă, inaccesibilă, se abandonează într-o continuă şi perseverentă agonie a simţurilor. şi totuşi…

şi totuşi… cei ce reuşesc să smulgă o fărâmă din ambrozia atât de căutată a revelaţiei universale devin ireversibil speciali, artişti – oameni al căror spirit a încorporat acea fărâmă, oameni al căror calm interior a fost tulburat pentru eternitate. oi ce se detaşează de turmă şi se metamorfozează în păstori, pentru că ei ştiu, sau măcar intuiesc drumul.

spunea cineva că suma tuturor viciilor este întotdeauna o constantă. şi aici nu ne referim numai la alcool, ţigări şi alte chestii nocive. orice activitate repetitivă, care te defineşte şi nu este neapărat necesară unei existenţe neieşite din comun este un viciu. cititul ziarului dimineaţa, rosul unghiilor, siesta de după masă, jocurile de pe calculator, chiar şi obsesiile construite în jurul unor persoane. dereglarea acestui echilibru mai sus menţionat poate duce la pieire sau la iluminare – numai soarta este în măsură să decidă.

teoria mea: cum ar fi lumea lipsită de vicii şi viciaţi? ar fi stagnantă, lipsită de artă, doar o frescă rece şi robotică.

„zona este pentru cei fără de speranţă

pentru că ei s-au învins pe ei înşişi” (STALKER)

Ozymandias Marți, Mar 17 2009 

„priviţi, zei
sfidez a voastră boltă
dăinuitor, mistuitor
soarele-l despic cu sabia
devorator şi creator.”
––––––––––
înscrise litere-ncunună
ruine tulburi aurite
mormântul de nisip orb martor
al unor vremuri amorţite.

soarele tremură în unde ceruite
plângând un prinţ lunatic
epitaf ce stă înscris
pe ziduri calde prăfuite.

Not really Joi, Feb 19 2009 

nimic nou. nimic vechi. aceeaşi mare poveste. acelaşi rai căzut. aceiaşi îngeri murdari şi amorţiţi. aceleaşi inimi care nu bat sincron. vise date la maşina de tocat. suntem oameni, nu ne trebuie vise. suntem geci albastre şi roşii trecând pe stradă, furioase când vântul ne fură umbrela. mergem, ne oprim, iar mergem.
spuneam cu vreo lună în urmă că aş vrea să cumpăr câte o Cola pentru toată lumea. să împart câte un zâmbet fiecărui necunoscut. un pic din bucuria aceea sinceră, primară. eh, îmi retrag cuvintele.
mnu cred că voi mai prea scrie o vreme. nu poţi să şi trăieşti viaţa şi să o şi înţelegi în acelaşi timp, nu? well, I choose life. plus că sunt prea plictisit şi whatever ca să mai am inspiraţie.

„still cries at a good film,
still kisses with saliva,
no longer empty and frantic
calm,
fitter,
healthier and more productive”

bine zis.

îmblânzitorul Sâmbătă, Feb 7 2009 

[înainte de acest blog entry se precizează clar că autorul nu simpatizează cu nicio ideologie politică totalitară, a fost doar fascinat de discursul de la Nuremberg din 1938]

mişcarea browniană! vă preumblaţi aiurea ici-colo, mici particule haotice din naştere. nu urmaţi niciun tipic, nu aveţi niciun plan, nu vă lăsaţi decât duse dampulea de imposibilitatea voastră de a vă decide singure direcţia. aveţi nevoie de un magnet în mijlocul vostru, să vă ademenească, să vă farmece cu perspectiva suprafeţei sale reci. magnetul vă poate transforma dintr-un ansamblu de particule într-o Substanţă.

vorba senzuală a Şamanului manipulând masele. mii de perechi de ochi au o singură privire. Abandon, încredere totală în totem, o forţă ce zace ascunsă gata să împrăştie plumb atunci când Vocea va porunci. mii de ochi, una şi aceeaşi fiinţă. o vietate mare, compactă, gata să fie dusă spre moarte ori viaţă, spre bogăţie şi incest, spre tot ce este inexplicabil şi abject.

Îmblânzitorul este conştient că nu are voie să dea greş. Fiecare tonalitate falsă, fiecare diez aşezat greşit în acest cântec al său neîntrerupt îl pot duce la pieire. Şarpele ce se ridică din urnă hipnotizat de ritmurile orfeice nu trebuie să simtă că este folosit, că este transformat într-un obiect, într-o armă.

Îmblânzitorul ştie că arta pe care o practică el este în acelaşi timp cea mai periculoasă şi cea mai frumoasă…

STALKER – şi atât. Miercuri, Ian 14 2009 

Să facem ca tot ce-am plănuit să devină realitate. Să-i facem să creadă. Şi să râdă de propriile lor pasiuni. Pentru că, tot ce numesc ei „pasiune” e, de fapt, o anume energie emoţională produsă de frecarea sufletelor lor cu lumea exterioară. Şi, ce-i mai important, să-i facem să creadă în ei înşisi.

Să fie neajutoraţi ca nişte copilaşi, pentru că slăbiciunea e o minune, iar tăria e un nimic. Imediat după naştere, omul e fără putere şi flexibil, când moare, e rigid şi insensibil. Când un copac e în creştere, e fragil şi elastic, dar când e uscat şi rigid, el moare. Rigiditatea şi tăria sunt însoţitorii morţii. Elasticitatea şi lipsa de putere sunt expresii ale prospeţimii vieţii. Pentru că ceea ce s-a rigidizat nu învinge niciodată…

never forget ;) Duminică, Ian 11 2009 

Some things in life are bad
They can really make you mad
Other things just make you swear and curse.
When you’re chewing on life’s gristle
Don’t grumble, give a whistle
And this’ll help things turn out for the best…

And…always look on the bright side of life…
Always look on the light side of life…

If life seems jolly rotten
There’s something you’ve forgotten
And that’s to laugh and smile and dance and sing.
When you’re feeling in the dumps
Don’t be silly chumps
Just purse your lips and whistle – that’s the thing.

And…always look on the bright side of life…
Always look on the light side of life…

For life is quite absurd
And death’s the final word
You must always face the curtain with a bow.
Forget about your sin – give the audience a grin
Enjoy it – it’s your last chance anyhow.

So always look on the bright side of death
Just before you draw your terminal breath

Life’s a piece of shit
When you look at it
Life’s a laugh and death’s a joke, it’s true.
You’ll see it’s all a show
Keep ‘em laughing as you go
Just remember that the last laugh is on you.

And always look on the bright side of life…
Always look on the right side of life…
(Come on guys, cheer up!)
Always look on the bright side of life…
Always look on the bright side of life…
(Worse things happen at sea, you know.)
Always look on the bright side of life…
(I mean – what have you got to lose?)
(You know, you come from nothing – you’re going back to nothing.
What have you lost? Nothing!)
Always look on the right side of life…

Cad fulgii Joi, Ian 8 2009 

în sfârşit ninge. armate de fulgi se zbat într-un dans contorsionat duşi de furia vântului, îndreptându-se sigur spre pământul pe care îşi vor aştepta resemnaţi topirea. cei care zboară mă fascinează, şi totuşi, după ce se aşează cuminţi nu mai îmi plac deloc. petru cele câteva secunde în care se lasă duşi de vânt, trebuie să aştepte o iarnă întreagă pentru ca natura să se scape de ei. şi totuşi, ei îşi asumă riscul…

când eram mic, obişnuiam să îmi închipui că în cer stă cineva care dă o bucată de gheaţă la o răzătoare imensă. pentru prima oară după mulţi ani, nu pot să îmi dezlipesc ochii de la această simfonie rece.

da, şi căderea poate fi un act creator. şi poate cel mai nobil.

Ouroboros Sâmbătă, Dec 20 2008 

1.Musafiri!

simţiti solzii cei calzi ai şarpelui

one way ticket

să nu vă întristaţi dacă drumul va fi ceva mai scurt

–––––-

2.şi trufia ne-amăgeşte

„suntem unici, speciali;

suntem centrul mic şi cald

incipitul şi finalul”

de fapt doar vizitatori banali

––––––

3.ce-am gândit s-a mai gândit

ce-am trăit s-a mai trăit

tineri în vechile dorinţe

tineri pungaşi de năzuinţe…

––––––

4.o adiere ce-ncearcă să mute oceanul

un chibrit ud ce-ar vrea s-aprindă catranul

inutila muzică de fundal ce-nveseleşte prim-planul

––––––

5.Lume!

statuie bine lustruită

oarbă. neprivind defel

cum soclul de sub ea se schimbă

rămânînd totuşi la fel.

Simple Vineri, Dec 19 2008 

„The point is, what’s so wonderful is that every one of these flowers has a specific relationship with the insect that pollinates it. There’s a certain orchid look exactly like a certain insect so the insect is drawn to this flower, its double, its soul mate, and wants nothing more than to make love to it. And after the insect flies off, spots another soul-mate flower and makes love to it, thus pollinating it. And neither the flower nor the insect will ever understand the significance of their lovemaking. I mean, how could they know that because of their little dance the world lives? But it does. By simply doing what they’re designed to do, something large and magnificent happens. In this sense they show us how to live – how the only barometer you have is your heart. How, when you spot your flower, you can’t let anything get in your way…” (John Laroche)

Reality Bites Duminică, Noi 30 2008 

„There’s no point to any of this. It’s all just a… a random lottery of meaningless tragedy and a series of near escapes. So I take pleasure in the details. You know… a quarter-pounder with cheese, those are good, the sky about ten minutes before it starts to rain, the moment where your laughter becomes a cackle… and I sit back and I smoke my Camel Straights and I ride my own melt.”

Jonathan Littell – Binevoitoarele Luni, Noi 10 2008 

„Dacă m-am hotărât să scriu, după atâţia ani, este pentru a pune lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Mult timp, ne târâm pe acest pământ asemenea unei omizi, în aşteptarea fluturelui splendid şi diafan pe care îl poartă în sine. Iar timpul trece, nu ajungem în stadiul de nimfă, rămânem larvă, constatare ce ne supără, ce-i de făcut?…”

Heart of the Matter Joi, Noi 6 2008 

tu copac plămadă verde,

de văzduh cuceritor,

cu ramuri infinitu-l cauţi. În cer te vezi nemuritor.

oceanul din zenit

ce secret ascunde oare:

ecoul vremilor apuse? ascunse spaime viitoare?

Vreun graal sau eldorado,

alchimie, divinaţii?

sau vreo vorbă solitară să îţi spună de ce cauţi…

tu, avânt naiv, nu cauţi

lut adânc sub rădăcină,

nu vrei să-ţi găseşti izvorul unde sorţii se îmbină?

să găseşti momentul alfa

să te regăseşti pe tine

să resimţi cosmogonia clocotind a tale vine?

însă toamna nu te iartă;

şi odată vei pica

copac veşted în pădure – asta e ursita ta…

The Return of the Son of Nothing Marți, Noi 4 2008 

Zilele astea am văzut Odiseea Spaţială a lui Kubrick. Tulburător. O meditaţie asupra condiţiei umane, asupra ingeniozităţii şi superiorităţii omului.
Un lucru am învăţat sigur din fimul ăsta: ca să fii om, trebuie să înveţi să faci rău. Ca să fii om, trebuie să faci rău pentru a-ţi atinge scopurile. Dacă eşti om, nu vei renunţa niciodată până când nu îţi vei atinge ţelul, indiferent de mijloace. Dacă eşti om, cauţi infinitul, sperând că te vei găsi pe tine. Te cauţi departe în Univers în loc să te cauţi de unde ai plecat. Cauţi nemurirea şi găseşti moartea.
Şi melodia… melodia…

„And no-one called us to the land
And no-one knows the wheres or whys
But something stirs and something tries
And starts to climb towards the light…”

Despair. Bloom. Art. Infinite.

În linii mari Joi, Oct 23 2008 

dependenţi de senzaţii de clipe momente. meduze duse de val, căutând un curent mai cald.

oricât de puţin ne place să recunoaştem, suntem mai mult animalici decât umani. inconştient, ne lăsăm ghidaţi de al nostru instinct, crezând că decorul scenei pe care jucăm este cel ce ne defineşte. un loc de dormit, hrană, şi eventual dacă specia se duce mai departe e şi mai bine. feerie totală. credem fără să punem vreo întrebare că ceea ce ni se spune că e bine chiar e bine şi nu cumva să încerci să faci ceva rău – ca să nu descoperi că de fapt răul e bine şi că ai fost minţit. în momentul ăla începi să te rupi inevitabil şi ireversibil de condiţia ta animalică, iar cînd animalele te vor simţi a nu mai face parte din regnul lor, vor încerca să te jupuie de viu…

mi-am adus aminte de o carte citită când eram mai mic – „Împăratul muştelor”. un avion plin cu copii se prăbuşeşte pe o insulă bla-bla. aceştia crează acolo practic o nouă societate, cu noi reguli, cu noi pedepse, cu noi mituri, societate ce eşuează în decrepitudine, crimă şi haos. tristă alegorie. pune multe semne de întrebare cartea.

Pagina următoare »