Relieved / Goodbye, summer Luni, Aug 31 2009 

măcar o dată în viaţa fiecărui om, vine un moment când simte că nu mai are niciun refugiu, că toate barajele ce îl separă de haosul cel năvalnic se rup, că nu mai există niciun last resort. eh, pentru mine, momentul acela a venit ieri.

am fost la mănăstirea Viforâta. voiam doar să mă rog. să cer iertare pentru că fiecare pas pe care îl fac este greşit şi spre pieirea mea şi suferinţa altora. pentru că, în spatele unei măşti frumos şi minuţios construite, se ascunde un chip fad şi trist. m-am rugat cum nu mă mai rugasem niciodată. m-am rugat pentru mine, dar mai ales pentru cei pe care îi iubesc.

după care, m-am spovedit aşa cum nu mă mai spovedisem niciodată. nu ca la „tata popa” la biserică… „ai drăcuit? ai înjurat?” şi nici nu aşteaptă măcar răspunsul. o confesiune sinceră, cu voce tremurândă, lucruri pe care nu cred că le voi mai spune vreodată cuiva. am cunoscut un om excepţional, care m-a convins că totuşi nu sunt chiar fără de speranţă, care mi-a deschis într-un fel ochii spre un început nou, mai luminos. „niciodată nu e prea târziu să faci ceva pentru tine…” am promis ca 3 zile să postesc, ceea ce nu am mai făcut de la 8 ani, iar sâmbătă mă voi duce iar.

e un sentiment indescriptibil, mă simt ca un Atlas uşurat de greutatea ce zăcea pe umerii săi. acum ştiu că până la urmă, există o speranţă.

–––––––––––––––––––––––––––––––

azi e ultima zi de vară, ploioasă şi apăsătoare. privesc videoclipul de la „Wake me up when september ends” şi discuţia de la început îmi pare atât de familiară. a fost o vară frumoasă, pe care aş trăi-o din nou, o vară în care am devenit student şi în care am câştigat şi am pierdut în mod repetat. nu m-am plimbat prea mult, dar nu prea a contat. a fost vara în care am realizat mai mult ca niciodată că există oameni care, deşi îi decepţionez întotdeauna, ţin cu adevărat la mine. asta a fost VARA MEA.

autoanaliză „la rece” Duminică, Aug 23 2009 

e ciudat cum asupra mea evenimentele au întotdeauna un efect întârziat. ca un front de undă ce izbucneşte şi se amplifică până când începe să doară. pe moment sunt imobilizat psihic, total detaşat şi inconştient. abia apoi vin gândurile şi o dată cu ele realizez că e chiar vorba de mine, de viaţa mea şi că tocmai am afectat-o într-un mod probabil ireversibil. privirea goală şi crudă dispare şi încep să mă frământ, să îmi analizez fiecare reacţie, să o disec, deşi sunt perfect conştient că ce-i făcut e bun făcut şi că tortura pe care mi-o aplic singur este în acelaşi timp inutilă şi tardivă. de azi voi încerca să nu mai îmi trăiesc trecutul cu întârziere.  părerile de rău rămân totuşi, pentru că e mai confortabil să mă consider victimă decât asasin prost. îmi plac constantele din viaţa mea, şi abia acum realizez că eu sunt cea mai hazardată variabilă din sistem. aşa că o să mă citez: „shame on me, shine on me”

„drain the pressure from the swelling,
this sensation’s overwhelming,
give me a long kiss goodnight
and everything will be alright
tell me that I won’t feel a thing
so give me novacaine”

Jurnal Joi, Iun 12 2008 

Azi sunt bolnav rău de tot – cum nu am mai fost de mult, mult timp 😐 aşa că m-am dedicat somnului şi muzicii. Am dormit vreo 16 ore până acum, şi încă mi se închid ochii. Cât despre muzică, cred că am ascultat Jesus of Suburbia de 52533253 ori, melodia care m-a îndrăgostit de muzică şi de lifestyle-ul meu actual. Green Day, vă mulţumesc că existaţi şi nu pot să îmi imaginez cum ar fi fără voi. ( şi hai în plm mai repede cu albumu’ ăla nou)

Uitându-mă la Euro, mi-am amintit o chestie de acum 4 ani pe vremea asta – prima mea îndrăgostire, la mare :P. Bineînţeles, nu a fost ceva prea special sau de lungă durată,dar deh, congratulaţii. 🙂

Sper să mă fac bine până mâine, ca să fiu în formă maximă pentru marele party. 🙂

„At the center of the earth
In the parking lot
Of the 7-11 where I was taught
The motto was just a lie
It says „Home is where your heart is”
But what a shame
‘Cause everyone’s heart
Doesn’t beat the same
It’s beating out of time…”