all in all. Miercuri, Sep 30 2009 

trebuie să scriu. trebuie să îmi iau gândurile, să le adun într-un mănunchi şi să le vărs în acest lighean. trebuie.

e ciudat. niciodată nu mi s-a mai întâmplat să nu pot exprima un sentiment în cuvinte. puteam să găsesc măcar o comparaţie pentru a exemplifica starea mea din acel moment. azi, nu pot. vreau mai mult ca niciodată să spun lumii, să urlu, să îmi cânt destinul şi tinereţea, sângele clocotind şi zâmbetul cu care mă grăbesc prin viaţă. dar unele lucruri nu pot fi explicate. nimeni nu-mi va putea explica de ce nu pot opri timpul, să suspend o clipă numai a mea şi să rămân acolo, tânăr, eul meu maxim, explozia de lumină.

mâine plec la deschidere.nu voi sta decât o zi, abia duminică mă mut cu totul. am noroc. am noroc de o cameră de lux (uite că pun şi câteva poze cu ea), se pare că am şi colegi de cameră exact ca mine, am nenumărate motive ca să vreau să mă întorc cât mai des în Târgul meu iubit, nu am bani şi nici datorii, nu am permis dar îl voi lua eu, cunosc atâţia oameni speciali de care sunt sigur că ţin la mine, am făcut lucruri pe care sunt sigur că nu le-a mai făcut absolut nimeni înaintea mea, sunt FERICIT. „Dacă măcar pentru o clipă din lunga ta viaţă poţi spune că ai fost pe deplin fericit, înseamnă că nu ai trăit degeaba”, a grăit un mare înţelept…

privesc norii desprinşi parcă dintr-un tablou primăvăratic şi îmi dau seama că, într-un fel, suntem ca ei. au apărut printr-un hazard, la o răscruce a vântului, apei, presiunii şi multor alte chestii meteorologice. ei nu sunt conştienţi de minunea existenţei lor. se lasă mutaţi de ici-colo de curenţii de aer, mai plâng uneori când sunt supăraţi, alteori strălucesc şi toată lumea le admiră dantela fină şi intangibilă, iar într-un final, obosiţi de peregrinări incerte şi într-un final lipsite de scop se spulberă, se împrăştie, iar din esenţa lor fărâmiţată se vor forma la un moment dat, prin acelaşi proces complicat şi inexplicabil, alţi nori. un ciclu firesc, frumos, perfect. norii îşi acceptă soarta. ei sunt împăcaţi cu timpul.

all in all, dacă acum scriu după mult timp de pauză, promit să postez de câte ori voi putea, chiar dacă voi fi extrem de ocupat cu învăţatul (şi celelate :D).

Camera mea de cămin (scuzaţi şifonarea foilor, sunt scanate)

scan0001

scan0002

The Return of the Son of Nothing Marți, Noi 4 2008 

Zilele astea am văzut Odiseea Spaţială a lui Kubrick. Tulburător. O meditaţie asupra condiţiei umane, asupra ingeniozităţii şi superiorităţii omului.
Un lucru am învăţat sigur din fimul ăsta: ca să fii om, trebuie să înveţi să faci rău. Ca să fii om, trebuie să faci rău pentru a-ţi atinge scopurile. Dacă eşti om, nu vei renunţa niciodată până când nu îţi vei atinge ţelul, indiferent de mijloace. Dacă eşti om, cauţi infinitul, sperând că te vei găsi pe tine. Te cauţi departe în Univers în loc să te cauţi de unde ai plecat. Cauţi nemurirea şi găseşti moartea.
Şi melodia… melodia…

„And no-one called us to the land
And no-one knows the wheres or whys
But something stirs and something tries
And starts to climb towards the light…”

Despair. Bloom. Art. Infinite.

Anathema Miercuri, Iun 18 2008 

Frânturi de suflet muribund,

Prin cotloane de vis

Fumegând nepermis,

Încheagă alene un tremur profund

Într-al sorţii ceaun compromis:

„Jucând al nostru dans barbar,

Uităm de-a noastră stigmă,

Uităm că timpul ne-a proscris

Să ne-ofilim în tihnă;

Ca fumul te pierzi în lumină,

Blestem colorat,

Şi noi, făpturi fără vină,

Te căutăm în păcat…”

May greed save your mortal soul Duminică, Iun 15 2008 

The truth, my friends, is that greed, for lack of a better word, is GOOD. Greed is right. Greed works. Greed clarifies, cuts through, and captures the essence of the evolutionary spirit. Greed, in all of its forms, greed for life, for money, for love, knowledge has marked the upward surge of mankind.

So be selfish, fight for your goals, never feel sorry, never look back.

3AM Miercuri, Iun 11 2008 

o, eviţi să te dezvălui,

ţi-e teamă de tine, de cer, de rime,

nu cumva să te încolţească vreun gând voyeur,

şi, lumină perversă, să te lipeşti,

de mine.

consumă-te sub propriul foc,

lichid răzgândit,

acolo unde numai tu poţi tinde,

rămâi veşnic un parvenit

pe-un cer trândav şi osândit

să-mi lumineze calea

spre niciunde.

hai râzi de nostalgii infime,

idealuri sublime,

zâmbete senine,

minciuni divine,

infinite absurduri ce ne fac de mii de ori mai umani

şi mai de imprevizibil beţi

ca tine.

Divin Sâmbătă, Iun 7 2008 

Carte cu aromă de pământ şi durere,

Rupe-ţi pecetea de etern interzisă,

Lasă-mă să trişez doar o dată,

Să tai şi să şterg,

Cerneală şi haos s-alerg,

Să schimb până şi-a luminilor hartă promisă.

Forme, culori prematur jefuite,

Suflete de dorinţă şi har chinuite,

Eu să fiu cel ce le-aruncă râzând

În al materiei vortex flămând,

Cel ce cu zâmbet condamnă

La viaţă, deziluzie şi toamnă.

Insomniakk Vineri, Iun 6 2008 

Mi-e milă de ceilalţi. Pur şi simplu simt că sunt singura persoană de pe lumea asta care nu este pierdută în marele ocean de Nimic. Văd fete care iau quote-uri de pe net, şi le pun pe Hi5 şi cred că ştiu totul despre viaţă, despre dragoste – cuvinte drăguţe, reguli bătute în cuie. Pe dracu! Nu e nicio regulă – e doar un ritual în care fiecare îşi face numărul, un joc barbar în care fiecare se mulţumeşte cu puţin; se mai şi plictisesc şi fac schimb între ei cu puţinul lor. Cât despre iubire – de fapt ei nu iubesc persoana, iubesc ideea de a şti că e cineva pe care chiar îl interesează de soarta lor infimă. Întotdeauna m-am întrebat dacă este adevărată chestia cum că iubirea ar fi cel mai altruist sentiment. Sincer, nu mi se pare… teoretic, a iubi înseamnă a avea puterea şi voinţa să te dai la o parte, să vrei ca persoana X să fie fericită – chiar dacă tu nu intri în peisajul fericirii ei. Dar câţi oameni oameni ar face aşa ceva? Iubirea este cel mai egoist sentiment.

Uneori mă gândesc că nu o sa fiu niciodată fericit – şi asta pentru că niciodată nu mă mulţumesc cu ceea ce am. Cum obţin un lucru, încetez să mă mai gândesc la el, deci uit şi să mă bucur de el. Poate de aia nu mi-au mers niciodată relaţiile 😕 văd fetele ca pe trofee, cum le obţin, cum nu mă mai interesează. Îmi place să cred că, acolo undeva, soarta o să îmi scoată în cale o fată; deseori am impresia că fata aia e chiar sub ochii mei, că e ca o carte deschisă, dar eu sunt prea orb ca să o văd. Sunt prea idealist. (pun pariu că mâine, citind ce scriu acum, voi râde cu lacrimi :D)

am prea multe gânduri în cap; nu ştiu de ce, dar îmi inchipui mintea umană ca pe un mare veceu -ha!

Mă uit pe geam – şi văd nişte copaci. de ce oare a creat Dumnezeu atâţia copaci mici şi prin nimic ieşiţi din comun?… când ar fi putut să creeze un singur copac foarte horrorshow, care să ne facă să ne plecăm capetele în faţa minunii Creaţiei. Uite de aia nu o să fiu niciodată fericit – vreau Copacul şi primesc copăcei, vreau glorie şi primesc mediocritate,vreau :X şi primesc amăgiri, vreau totul şi primesc câte ceva.

sunt egoist – egocentrist – egomaniac.

Frate, am alergie la oamenii care zâmbesc atunci când eu am draci, mă uit la ei şi mă întreb dacă îşi pun vreo problemă mai adâncă decât cele de ordin material – haine, mâncare, bârfe etc.

Mă întreb cum o fi să mori – pur şi simplu. Aşa, într-o singură secundă, te transformi din centrul mic şi cald al Universului, din sensul existenţei, într-un obiect, o chestie, o halcă mare de carne. E un gând foarte ciudat – să nu mai fii. Bineînţeles, nemaiexistând, nu o să îţi mai dai seama că nu mai eşti, sau că ai fost. E chiar straniu să îţi închipui nimicul – nici măcar un negru mare nu îţi poţi închipui, pentru că totuşi negrul e ceva.

Lol cât am umplut aici cu prostii. aş fi în stare să mai scriu încă pe atâta, gânduri disipate, cugetări întrerupte, idei frânte. cum spuneam – mintea omului e un mare mare mare mare mare mare veceu!

Chiar sunt în pană de idei! Eu, Dan, cea mai luminată minte pe care am cunoscut-o vreodată, eu, fără idei! Îmi răsună în cap melodia aia – Deep Purple „Child in time”. Deşteaptă melodie.

Singurul element care contează, singura forţă care ne aruncă în vâltoarea asta de carne şi iluzii, unicul lucru în care cred şi mă încred – soarta. Cine ştie ce scop măreţ mi-a pregătit mie soarta să stau la ora asta să scriu prostii în loc să bag nişte muzică :)) Mdea, mai bine încerc să dorm.

Random thought. Joi, Iun 5 2008 

Stiti voi, majoritatea oamenilor vorbeste de vieti anterioare, reincarnare si chestii de-astea, si chiar daca nu cred in asta, intr-un fel sau altul, oamenii au o notiune oarecare despre nemurirea sufletului. Uite ce ma gandeam eu – acum 2000 de ani, nu erau nici 10 milioane de oameni pe Pamant; acum, suntem peste 6 miliarde. Daca fiecare am avea sufletul nostru unic, individual (asa cum ne place sa credem), restul de unde vin? Sunt sufletele de azi numai fractiuni din cele originare? Pentru ca, daca ar fi asa, asta inseamna ca fiecare suflet s-a impartit in 600 numai in ultimii 2000 de ani (care sunt un fleac pentru varsta Terrei). Asa ca, in cel mai bun caz, suntem niste fragmente de oameni, bucatele de suflete in miscare… oare de asta suntem atat de imprastiati, de diferiti, cautam sa ne regasim, sa ne reintregim?… E un gand foarte difuz.

Urasc inceputurile de vacanta. Sunt deprimante rau de tot. Si mi s-a facut foame.