the portrait of Dorian Gray Luni, Mar 8 2010 

„You have only a few years in which really to live. When your youth goes, your beauty will go with it, and then you will suddenly discover that there are no triumphs left for you, or have to content yourself with those mean triumphs that the memory of your past will make more bitter than defeats. Every month as it wanes brings you nearer to something dreadful. Time is jealous of you, and wars against your lilies and your roses. You will become sallow, and hollow-cheeked, and dull-eyed. You will suffer horribly.

Realize your youth while you have it. Don’t squander the gold of your days, listening to the tedious, trying to improve the hopeless failure, or giving away your life to the ignorant, the common, and the vulgar, which are the aims, the false ideals, of our age. Live! Live the wonderful life that is in you! Let nothing be lost upon you. Be always searching for new sensations. Be afraid of nothing.

The moment I met you I saw that you were quite unconscious of what you really are, what you really might be. There was so much about you that charmed me that I felt I must tell you something about yourself. I thought how tragic it would be if you were wasted. For there is such a little time that your youth will last – such a little time.

The common hill-flowers wither, but they blossom again. The laburnum will be as golden next June as it is now. In a month there will be purple stars on the clematis, and year after year the green night of its leaves will have its purple stars. But we never get back our youth. The pulse of joy that beats in us at twenty, becomes sluggish. Our limbs fail, our senses rot. We degenerate into hideous puppets, haunted by the memory of the passions of which we were too much afraid, and the exquisite temptations that we did not dare to yield to. Youth! Youth! There is absolutely nothing in the world but youth!”

***

„What has the actual lapse of time got to do with it? It is only shallow people who require years to get rid of an emotion. A man who is master of himself can end a sorrow as easily as he can invent a pleasure. I don’t want to be at the mercy of my emotions. I want to use them, to enjoy them, and to dominate them.”

Anunțuri

oricine ai fi. oriunde ai fi. Duminică, Feb 28 2010 

i’ve been roaming around, i was looking down at all i see
painted faces fill the places I can’t reach.
you know that i could use somebody
someone like you and all you know and how you speak
countless lovers under cover of the street
you know that I could use somebody
someone like you
.
off in the night while you live it up i’m off to sleep
waging wars to shake the poet and the beat
I hope it’s gonna make you notice
someone like me, someone like me
someone like me, somebody
im ready now, i’m ready now
i’m ready now. for someone like you.

I’ve been roaming around, I was looking down at all I see.

malexistence Luni, Feb 1 2010 

te-am semănat în cuvinte

să răsari, o floare antagonă,

în câmpuri  naive să stai

și să erupi, simbiotic să-mi cânți

cum că tu mi-ai arătat

că e lipsă și e gol și aer frânt

să fii poet.

androgin sau poate separați sau poate nu

ai țipat acustic să te-aud. dar eu,

pe mâini mânjit de sevă brută,

ignorant

am râs prostește și comun.

când fumul cade,

actorul se sinucide. o moarte senzuală

sticlos, bolborosindu-și ultima replică

cu o țigară veche, hemoragic înfășurată

trăgând din ea,

înlăcrimând-o

de cancer și-nviere beat arde și el

și râde liber spirit și comun.

scrâșnit sălbatic

eșec extatic

o buză mușcată fanatic

zac aici fermecat soclu

mă închin nimănui bun

și-n cearcăne îmi sap orgasmic

un zâmbet rece și comun.

forma fără fond Marți, Ian 26 2010 

aș vrea să scriu ceva abstract și thought-provoking.  aș vrea să scriu ceva care să fie mai mult decât o crustă, o viziune superficială și ușor de cumpărat. dar gândurile mele sunt comerciale, și spațiile dintre rânduri prea mici ca să se poată citi și printre ele. toate energiile se transformă într-o masă rece și inertă de dogme și principii pe care nu numai că nici eu nu le cred, dar uneori le și resping. sunt sătul de contradicții, analogii, patetisme. poate că un adevăr mic spus simplu este mai frumos decât o minciună grandioasă, ascunsă după mii și mii de văluri.

și totuși, întotdeauna am avut o reținere în a exprima ceea ce simt. mi-e extrem de ușor să dezbat idei și concepte, mult mai ușor  decât să le raportez la eul meu. a destrăma un zid e mult mai ușor decât a-l clădi, tocmai de aceea mi-e teamă să vorbesc despre mine – pentru că știu că nu aș mai avea puterea să îl ridic din nou. mi-a spus cineva odată că a avea curajul să „te pui pe tavă” nu este o slăbiciune, ci un avantaj pe care nu mulți îl posedă.

„time is a flowing river with no island to rest your bones upon.” – timpul trece, și nu m-am vindecat. ar trebui să nu mai privesc în urmă. fiecare acțiune are consecința ei. eu mi-am asumat acțiunea, ar fi trebuit să îmi asum și riscul de a rămâne o formă fără fond. pentru că da, asta s-a întamplat. mintea acceptă înfrângerea și se resemnează într-o dulce stare de amorțire, iar sufletul suferă o implozie bruscă și lucidă. fragmentarea sentimentelor, that „not so fresh” feeling, sunt stigmate ce rămân împlântate adânc, distrugându-mă ca pe un arbore găunos, from the inside. asta se întâmplă când gândești în loc să simți, când nu îți poți sincroniza mintea cu inima, una din ele trebuie sacrificată.(probabil nu se înțelege nimic, dar nu pot fi prea concret,  nu de data asta).

și fantasma cu mâini albe și mici rămâne scopul unei existențe fără scop, acel El Dorado pe care l-am găsit pentru o clipă. mă gândesc la ea zi și noapte, îmi pare că o văd în oricine, după care clipesc dezamăgit. aș vrea să mă pot întoarce undeva în trecut, să repar ceea ce am greșit, adică totul. aș vrea să am eu curajul sau ea mărinimia. aș vrea ca totul să fie. dar nu e…

the age of fatality Joi, Ian 21 2010 

menestrel bufon ce sunt,

ți-am spus prea multe  și nimic.

„să ne gândim cu grjijă hainele

să mințim în stele

să le credem.”

––––––––––––-

tu erai difuză, și eu orb

te priveam cum te evaporai,

eclipsă de lumină, tu-mi spuneai

că azi începem noi, că mâine

vom cădea confesiuni

pe pietre reci tăcute.

când înfrânate spaime am clipit

când  beția și orașul ne-au zâmbit

te-am zgâriat pe coapsă și-am știut

că mâine a venit.

––––––––––––-

și ca să te păstrez

te-am ucis

te-am înecat

unde mi-am înecat și inima

demult.

alexandru andrieş – dor de tine Sâmbătă, Ian 16 2010 

acelaşi cântec de prea multe ori, (iubita ta din zori)
acelaşi cântec de prea multe ori, (iubita ta din zori)
aripi desfăcute, fără însă să zbori…

mi-e cald de tine şi-apoi deodată mi-e frig (vine iarna…)
mi-e cald de tine şi-apoi deodată mi-e frig (vine iarna…)
lumea crede că tac, când eu de fapt, te strig.

sunt ca o scrisoare afară din plic, (n-ai nimic, nimic…)
sunt ca o scrisoare afară din plic, (n-ai nimic, nimic…)
pe-o parte albă, pe-o parte un scris mic:
„Mi-e dor de tine,
Mi-e dor de tine,
Mi-e dor de tine,
Mi-e dor…”

half an hour Luni, Ian 11 2010 

6:15. privește culoarul pustiu. simți o separație, o ruptură ireversibilă ce te înspăimântă. ne-am înstrăinat, a început să tacă. înfundat. tac și eu. acea tăcere pasiv – agresivă, tensiunea. o vedenie se furișează, o pisică poate. cafeaua și al meu Parliament.

îmi amintesc că e doar 6:17 și am dormit numai o oră și încep cursurile. îmi dreg vina și privesc iar culoarul. culoarul. cafeaua proastă pe care o beau în fiecare dimineață. pune o linguriță de cafea, dă chiuveta la apă caldă, cana sub jet, gata cafeaua. culoarul tace.

6:22. 6:23.6:24. e frumos să-ți numeri viața. curge atât de grațios. „viața-flașnetă”. maimuțe, dansați!

e 6:26. nu văd sensul. nu văd direcția. de ce mă trezesc eu la 6:15? de ce trebuie să știu  Drept? unde. de ce. pentru ce… mă îndrept. credeam că mi-am răspuns. de atâtea ori am crezut. de atâtea ori cred că-mi răspund. „Dan, tu ești un mare căutător”, mi-ai spus.”și-mi pare atât de rău pentru tine… pentru că vei muri găsind.”

6:30 este o progresie aritmetică de rație -3. suntem reduși la cifre. am citit undeva despre noetică. au ajuns până a cântări și sufletele oamenilor. până și ultima noțiune care îmi rămăsese, era numai a mea, inexplicabilă, știu acum că are o masă.

6:35. o melodie în căști. random. Țapinarii – Tatuaj. contemplu. între dragoste și ură nu e o diferență așa mare. fără a doua nu poate exista prima. e o punte fragilă și alunecoasă. se preschimbă precum soarele în  lună și noaptea în zi. firesc. și cele mai frumoase perioade ale ciclului sunt apusurile și răsăriturile. eu nu pot iubi dacă sunt iubit. un cazan de indiferență. aș vrea să îl cântăresc, domnilor, se poate?

6:41. sunt obosit. nu fizic, nu psihic. spiritual. am obosit să mă prefac că vreau ceva, că sunt interesat. a murmurat ceva culoarul, poate a trântit o ușă, sătul de inepțiile mele. să nu mă iei în serios. vezi tu, noi nu semănăm deloc. tu ești gol, dar ai multe uși. eu sunt plin, dar nicio ușă. sunt încuiat și nu pot să mă descui. mă sufocă plinătatea asta, să știi.

e ora 6:45. nu merită. chiar nu merită. mă duc să dorm. prefer să visez.

„te vei pierde-n mine,
cândva,
din nou,
ca o adiere a ceea ce a fost
sau nu…
ai rămas
ca un tatuaj făcut la beție
pe care sunt mult prea rebel
să-l șterg.
m-ai lăsat în mine
cu mine
și cu ochii mei pierduți în tine…”

letter Joi, Dec 10 2009 

prostule,

nu mai da turnuri planificate. nu mai elabora scenarii. nu îți mai gândi sentimentele, lasă-le doar să curgă. nu mai înțelege unde s-a sufocat torentul, amintește-ți doar că nu mai e apă. cu cât le gândești și le diseci mai mult, cu atât le subțiezi mai tare… până când se rup. nu te juca cu sufletele, deși știi că poți. aici nu diseci broaște, băiete.
te plimbi grăbit, neștiind că lași urme. grăbit, grăbit, nu cumva să te ofilești și să nu fie timp. urmele bocancilor tăi murdari pe covoare persane frumoase, ce nu merită întinate. rămâi undeva sau pleacă, dispari. învață că poți tăia dâre pe unde treci. fă curat în urma ta. fă-ți curat în cameră. fă-ți curat în inimă.
du-te cu valul sau nu te mai duce deloc. prinde-te de moment și ține-te de el. acceptă-ți destinul, acceptă-te pe tine. cu cât lovești mai puternic în zidul ce a fost atât de solid împlantat de stele în huma din care până și tu te-ai născut (da, nu-ți place ideea), cu atât îți vei zdreli pumnii mai tare. așa a fost să fie. urăști expresia asta, băiete, știm…
spuneai că cea mai mare dorință a ta e să-ți dorești ceva. pierzi. mai pierzi și tu. așa o să înveți să îți dorești. știi că nu la glorie visezi, deși îți place să vorbești despre ea. ca despre o curvă pe care știi că ai avut-o, o ai și poți s-o mai ai când vrei tu. tu vrei altceva, dar ți-e frică și să pronunți cuvântul, ai o gamă largă de locuțiuni.
dă-ți măștile alea jos. chiar dacă s-ar putea să te doară. să sfârâie carnea. măcar o să vezi lumina cu ochii tăi. nu e o slăbiciune să fii vulnerabil, să știi. măcar pentru o clipă, mai lasă băiețelul să cerșească afecțiune.

dar te iert, băiete. chiar dacă lași o dâră oțelită în urma ta. chiar dacă ai fost plămădit să calci strâmb. chiar dacă fugi și fugi și fugi de tot ce crezi că ar putea să-ți topească armura ta neprețuită. la un moment dat o să cazi și o să-ți dai seama că ai nevoie de o mână ca să te ridici.
tu ești un om bun care face numai lucruri rele, băiete. pentru asta, te iert.

noiembrie Sâmbătă, Noi 14 2009 

după o lună şi mai bine de exil, din nou acasă. niciun sentiment mai greu de explicat decât ce am simţit eu când am revăzut micul meu univers de aici. curtea plină de frunze, strugurii pe care nu i-am mai cules acum două luni, uscaţi şi legănându-se. pereţii desenaţi. treptele pe care am fumat ţigară după ţigară după ţigară la 3 noaptea şi am ascultat de atâtea ori „hotel california”. luna sub care îmi puneam dorinţe şi speram să fie îndeajuns să se îndeplinească. such a lovely place, such a lovely place..

toamna asta, suntem înecaţi de frunze moarte şi de timp.

 

„paradis pierdut devreme,

fără tine mă destram

fără mine te destrami.”

i’m sorry i met you darling Marți, Noi 3 2009 

îngeri Sâmbătă, Oct 24 2009 

fallen-i

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

îngeri deraiați pe rute pământene

îngeri cu formol în vene

au început să cadă. cerul,

flagel deschis,

de pasageri fără bilet s-a săturat

și molcom penele le-a sfârtecat,

îngerii clandestini în zloată și-n uitare i-a-necat.

–––––––––––––––

stoluri de scrum se strâng, se-adună

fantomatice arcade se dărâmă,

iar îngerii, eroi carbonizați, se frâng

în amintirea păcatelor nebună.

––––––––––––––––

valea plângerii vuiește.

le-a venit vremea.

iată, îngerii își dreg funebrul cor,

iar eu, sfidând nezisul,

zbor și râd și-mi fac curaj și mor.

––––––––––––––-

a rămas raiul fără îngeri

sau îngerii fără rai?…

retribuţia divină Joi, Oct 22 2009 

închid ochii. mă încrunt. încerc să mă trezesc. deschid ochii. sunt tot aici. e realitate? nu poate fi real, nu are cum, e imposibil. e un coşmar. la fel de real ca şi mine. abia acum înţeleg proverbele alea învechite şi penibile. „se învârte roata”. „după faptă şi răsplată”. să mă simt vinovat pentru trecutul meu? să îmi pese de viitor? contează măcar ceva?

tocmai am primit o a doua şansă de la Soartă. nu ştiu dacă să o accept. nu ştiu dacă o merit. poate că ar trebui să fiu deversat alături de cei ca mine. oare de ce am fost salvat? ce am în plus faţă de ceilalţi păcătoşi?

bucureşti… Vineri, Oct 16 2009 

poate că mă iau prea în serios. poate că devin un nemernic fără suflet. un copac găunos şi exotic. poate că o să reuşesc din nou să scriu. poate că voi scăpa de acel fals self-contentment, de care am devenit scârbit şi în acelaşi timp dependent. poate voi reuşi să îmi dezlipesc masca de pe faţă fără a o lua cu tot cu piele şi a rămâne urâţit pe veci. poate că mâine nu voi dori. poate că deja nu îmi mai place postul ăsta. poate că voi sări în Marele Fluviu şi mă voi lăsa doar dus de curent, voi bate apa cu picioarele, aşa e mai comod…

tgv again. e ciudat că lucrul de aici pe care îl iubesc cel mai mult şi pentru care mă întorc este muzica mea… muzica adunată de mine în timp de 4 ani. fiecare melodie aleasă cu grijă. fiecare solo, fiecare notă. se spune că solourile scurte sunt cele mai horrorshow. „shine on you crazy diamond”, par examplu. nu am auzit un solo mai pur, mai echivoc, mai trist. 15 secunde de blândă agonie. acel avânt resemnat ce ştie că va fi decimat dacă se va dezlănţui, acel arc absolut conştient de faptul că, trimiţându-şi săgeata, se va şi rupe. sacrificiu mic. ce contează un arc?…

dar este total counterproductive să îmi lipsească tgvul. şi totuşi, ceea ce mă sperie cel mai mult la bucureşti este că singurele mele arme sunt visele mele. nu am nimic altceva. dacă le pierd… o să mă pierd.

bucureşti…

Tare mi-e teamă că n-am înţeles nimic din tine,

Tare mi-e teamă că n-ai înţeles nimic din mine,

Tare mi-e teamă că suntem chit.” (Marin Sorescu)

last day in tgv Sâmbătă, Oct 3 2009 

azi e ultima mea zi ca târgoviştean. plouă. suntem sincron, se pare că simţim la fel, eu şi cerul. oftez, mă uit la geanta goală din mijlocul camerei. cu cât va fi ea mai plină, cu atât voi rămâne eu mai gol şi fără sens.

joi am fost la deschidere. s-a cântat Gaudeamus, au cuvântat câţiva profesori de seamă, după care au fost numiţi şi aplaudaţi primii 10 intraţi, printre care şi eu. am un program lejer, aproape 15 ore pe săptămână plus o zi liberă. cantina e la parter, preţurile sunt modice (felul I şi două porţii de felul II m-au costat 6 lei).toate orele o să le am în Moxa, adică 30 de secunde de mers pe jos. cuptor cu microunde, frigider, totul ok.

deşi totul se anunţă perfect, îmi pare rău că plec. de ce să mă mint? orăşelul ăsta a fost centrul universului meu timp de 19 ani, nu îmi concepeam existenţa altundeva decât în micul nostru târg. ascult The Beatles, privesc pe geam şi îmi amintesc. nu vreau să uit. nu vreau să mă schimb. îmi vreau timpul înapoi. nu pot să scot ceva frumos sau care măcar să nu sune a clişeu, sunt gol ca şi geamantanul meu…

The Beatles – All My Loving

Close your eyes and I’ll kiss you
Tomorrow I’ll miss you
Remember I’ll always be true.
And then while i’m away,
I’ll write home every day
And I’ll send all my loving to you.

I’ll pretend that I’m kissing
The lips I am missing
And hope that my dreams will come true.
And then while I’m away,
I’ll write home every day
And i’ll send all my loving to you.

All my loving I will send to you,
All my loving, darling, I’ll be true…

parazit Marți, Sep 8 2009 

ăsta e genul ăla de zi în care mă trezesc la 3 şi îmi dau seama că sunt mic şi meschin

că undeva acolo sus s-a scris o nuvelă tristă şi meditativă

că nu sunt impermeabil

că nu am cerut numere de telefon când trebuia

că dispar încet încet şi totuşi fără a conta în vreun fel

că lumea asta e pusă în mişcare de bani şi feromoni şi atât

că sunt ca un fel de bibelou ciobit la o licitaţie de rahat şi se strigă „gratis!gratis!nimeni?…”

că sunt plin de greşeli sunt o greşeală am greşit şi voi greşi

pentru că aşa mi-a fost scris şi nu pot face nimic în legătură cu nimic

eu nu exist, ci  SUBZIST.

arhitectul Duminică, Sep 6 2009 

The_Castle_Revisited_2007_by_radu_jm.png

îşi făcea planuri şi schiţe

fantezist se transcria în forme, culori

avea pretenţii înalte, pesemne voia

să construiască ceva mare şi rece

până la nori.

–––––––––––––––

hoţ lipsit de inimă, el zidea

suflete golaşe şi perverse

zvârcolindu-se-n eter şi-n zloata

viselor de el culese.

mai lua din stânga, în dreapta punea

şi la balansul dorit ajungea.

cărămizile urlau, se zbăteau,

prinse în mreaja dorinţelor lui, fumegau.

–––––––––––––––

şi-a reuşit. un castel de cristal, translucid

sfidând văzduhul aparent arvunit.

să-şi contemple creaţia dorind a privit

în oglinda zidului.

–––––––––––––––

cleştarul strălucitor lustruit proiecta

chipuri frumoase şi triste,

tâmple falnice pe care parcă le ştia…

a încercat să le-atingă. dar zidul

puternic, rece, strident, de el construit

l-a oprit.

–––––––––––––––

un fior, o remuşcare de-o clipă. şi-atât.

arhitectul a plecat

să-şi construiască alt castel, pe-un câmp arat,

mai urât, cu cărămizi, de data asta,

locuibil.

Girl. Marți, Sep 1 2009 

scâncet Vineri, Aug 21 2009 

9f242bdf9b3089302089aa4454dbabee_we

închişi într-o arcadă picurată în sidef

simt paşi.

.

biciul se va-nfige-n lutul sterp

şi crunt  şi sfârâind mă va cresta

c-un zâmbet frenetic şi firesc

atât de-adânc că voi tăcea.

şi tundra-n drumuri se va despica.

.

în fiecare colţ de zâmbet decrepit

sub fiecare şoaptă străvezie

pe duşumeaua moale de granit

eu văd încolăcirea cum răsare şi se stinge

pulsând întru trezie oarbă şi râvnindă.

.

închid ochii

mă descompun şi cresc şi uit

că nu pot şti

că visul fuse vis.

Uncertainty Vineri, Aug 14 2009 

lee_smithland1947

nesigur de mine, de cer, de tine

de sângele ce mi se-usucă-n vine

de ecourile tot mai slabe

de fiecare urmă ce-o gravez în orişicine.

nesigur m-aş retrage-n valuri sau în lună

nesigur dacă viermii-or să mă descompună

zâmbitor dac-o să joc cu ei pe mine frânt

şi din trupu-mi disipat să-mi împletesc cunună.

sigur voi călca pe mine

şi-o să-mi zdrobesc tendonul lui Ahile.

Delirul Joi, Iun 25 2009 

în clepsidră ne pictam – vitralii,

nisipu-şi mesteca invidia cu rumoare

şi-n cioburi sângele îl diluam

şi te vedeam culoare.


şi nopţile de valium ce mi-au recitat

marea ta glumă celestă

în forja-mi rece le-am topit şi le-am gravat

în pielea-mi flagelată şi azbestă.


prin coloana unui tunet larg

suflete întinse şi-ncordate

prea târziu se zbat, se osândesc

în stelele puţine, numărate.


opera scăzândă se-ntinde peste noi

şi visele le-mpunge-n piuneze;

peregrinare fără soţ, aş vrea

ca cerul peticit şi mort să te vegheze.

––––––––––––––––––

doar străzile şi timpul mă mai recunosc.

din urna-mi răspândit în frigul firii

frământat şi consumat

de mâna scorojită a iubirii.

Pagina următoare »