Ulise Luni, Apr 5 2010 

aşteaptă-mă cuminte, voi veni. dar

lasă-mi o clipă să

îmi beau mările,

să sfârtec ciclopii,

să-mbrăţişez agorele pustii

să-ţi pângăresc vestalele albe,

gâfâit, să te plâng la oracol,

să-mi fie dor de tine,

să nu fii.

mai lasă-mă o clipă, o viaţă, un an,

cavaler peticit pe maidan,

epistole pe briză să-ţi picur,

cu fregate şi minciuni să murdăresc nisipul,

să păcălesc vântul,

să cresc şi să zac

să-mi tai aripele şi-avântul.

nu te merit, departeo, mă ştii,

amfore cu vise îţi trimit,

în goblenu-ţi, penelopă, să mă ţii,

eu vin, şi vin mai susur decât vântul

căci tu îmi eşti zăgazul, şi mormântul.

Anunțuri

the portrait of Dorian Gray Luni, Mar 8 2010 

„You have only a few years in which really to live. When your youth goes, your beauty will go with it, and then you will suddenly discover that there are no triumphs left for you, or have to content yourself with those mean triumphs that the memory of your past will make more bitter than defeats. Every month as it wanes brings you nearer to something dreadful. Time is jealous of you, and wars against your lilies and your roses. You will become sallow, and hollow-cheeked, and dull-eyed. You will suffer horribly.

Realize your youth while you have it. Don’t squander the gold of your days, listening to the tedious, trying to improve the hopeless failure, or giving away your life to the ignorant, the common, and the vulgar, which are the aims, the false ideals, of our age. Live! Live the wonderful life that is in you! Let nothing be lost upon you. Be always searching for new sensations. Be afraid of nothing.

The moment I met you I saw that you were quite unconscious of what you really are, what you really might be. There was so much about you that charmed me that I felt I must tell you something about yourself. I thought how tragic it would be if you were wasted. For there is such a little time that your youth will last – such a little time.

The common hill-flowers wither, but they blossom again. The laburnum will be as golden next June as it is now. In a month there will be purple stars on the clematis, and year after year the green night of its leaves will have its purple stars. But we never get back our youth. The pulse of joy that beats in us at twenty, becomes sluggish. Our limbs fail, our senses rot. We degenerate into hideous puppets, haunted by the memory of the passions of which we were too much afraid, and the exquisite temptations that we did not dare to yield to. Youth! Youth! There is absolutely nothing in the world but youth!”

***

„What has the actual lapse of time got to do with it? It is only shallow people who require years to get rid of an emotion. A man who is master of himself can end a sorrow as easily as he can invent a pleasure. I don’t want to be at the mercy of my emotions. I want to use them, to enjoy them, and to dominate them.”

Căutătorul Joi, Feb 25 2010 

stelele-ți zâmbesc pe cerul nopții.

stelele îți joacă stigma sorții.

–––––––––––––––

I.

îți mai amintești, băiete?

cum străluceai, cum zâmbet crud spuneai,

glorios, răsfrânt, cum te pierdeai,

fiu lacustru, înger rece, demon,

mai cântă-ne din lira ta o dată!

cum ai venit, eclipsă pogorâtă

avântul cosmogonic stăvilit,

suflare despicată în dorințe,

lutul,

focul închistat în scoarță de granit.

croit din vise în trezie beată,

o spasmă, un secret, o briză deviată

ai simțit.

ai visat o orhidee, om sărman,

un lujer subțiratic și plăpând

petale plânse, așteptânde, suspinând

orhidee exilată-n iad rusesc,

în taiga sau poate tundră aruncată

acolo unde lacrimile și simțirea amorțesc.

și ți-ai jurat să o găsești, să-ți spargi avântul

într-o corolă albă, singură, să-ți moară cântul.

tu, căutător, cel mai iubit de soartă și de ea,

de tulpină să o vitregești, să o salvezi

de tine, tundră,

și de ea.

un drum înșerpuit, ecou năvalnic

te vei revărsa,

cu greu o vei găsi,

o vei găsi.

dar înainte de-a pleca, mai murmură-ți o dată cântul,

slăvește tinerețea, focul sanct și fumul,

drumul ne’nceput și orhideea,

ia un fum și speră că

nu vei sfârși ca scrumul.

II.

unde ești?

obraz aspru, gând fetid, băiete

te-ai răstălmăcit

noroiul îți sticlește de pe ghete…

în orhidee și în seva ei ai obosit

s-aluneci în cuvânt, să te-mbeți, să ne mai cânți.

băiete, ai crescut.

pierdut în tundră, frig turbat, tăcere

genunchi zdreliți în orhidei, cădere

să nu câștigi, să nu renunți.

vise în contur de fildeș. clocot furibund.

razele de soare, chin zădărnicit, săgeți în suflet te pătrund.

scânteia din privire undeva-n alt timp, sub alte stele-ți moare

sorțile enigma-ți devorează

dar ești amorțit, în lumea ta nu doare.

și câte orhidei în tropot ai ucis,

câte scandaluri și taverne ai strivit,

de câte ori ți s-a părut că ți s-a părut

că ea era acolo, unică și bună.

în fiecare zâmbet ce-ai crezut

în fiecare icoană din care ai picurat lacrimi

așteptându-i minunea.

ea e soarta ta sau tu ești soarta?

redundant, neobosit,

martir fricos în flori și orhidei încremenit,

ascunde-ți lacrima

mai ia un fum, bărbate, și zâmbește,

căci fumul, cancer frânt, te izbăvește.

III.

zeu livid, magia ți-a murit.

în fum și flori și vise ofilit,

sărman bătrâne, mai cântă-ne o dată

eșecul tău, decepția, lumea toată.

deasupră-ți, stele stingi căuș în palmă,

răstignit în somn și dor și tânguire calmă.

cântec fals, refren flașnetic

un crez pervers șoptit de un eretic,

o scoarță găunoasă, flori meschine,

timpul a mușcat avid chiar și din tine…

și-ai eșuat, taigaua te-a învins…

crestat în limbi de ceață, umăr nins

zaci și îți aștepți deznodământul

din porțelanul tău cel ieftin a rămas numai cuvântul.

o lacrimă a apărut în cer pe pleoape,

destinul revărsat în mii de ape.

tu, bătrân nebun, zâmbește

copil nebun, uită de nimfele funeste,

tu, prin tine-ai luminat abrupte creste

tu cu bocancii tăi murdari

ai întinat cel mai frumos

potecile celeste.

și acum, ca să răsufli ultim liniștit,

tu, bard sărac, învins de-al tău elan ciuntit,

uită-te în buzunar, privește-o.

e orhideea ta, privește-o.

căutător  de vise sparte, cioburi colorate,

mai caută și-n buzunarul de la spate…

un ultim vers, balada-ți aruncată

o ultimă strigare, ultim fum, un ultim spasm,

și-acum, cu orhideea-ți preaiubită,

poți pica sleit pe scenă,

în dulcele și așteptatu-ți mort orgasm,

zâmbind.

–––––––––––––––––

stelele te plâng pe cerul nopții

stelele-ți adapă taina morții.

forma fără fond Marți, Ian 26 2010 

aș vrea să scriu ceva abstract și thought-provoking.  aș vrea să scriu ceva care să fie mai mult decât o crustă, o viziune superficială și ușor de cumpărat. dar gândurile mele sunt comerciale, și spațiile dintre rânduri prea mici ca să se poată citi și printre ele. toate energiile se transformă într-o masă rece și inertă de dogme și principii pe care nu numai că nici eu nu le cred, dar uneori le și resping. sunt sătul de contradicții, analogii, patetisme. poate că un adevăr mic spus simplu este mai frumos decât o minciună grandioasă, ascunsă după mii și mii de văluri.

și totuși, întotdeauna am avut o reținere în a exprima ceea ce simt. mi-e extrem de ușor să dezbat idei și concepte, mult mai ușor  decât să le raportez la eul meu. a destrăma un zid e mult mai ușor decât a-l clădi, tocmai de aceea mi-e teamă să vorbesc despre mine – pentru că știu că nu aș mai avea puterea să îl ridic din nou. mi-a spus cineva odată că a avea curajul să „te pui pe tavă” nu este o slăbiciune, ci un avantaj pe care nu mulți îl posedă.

„time is a flowing river with no island to rest your bones upon.” – timpul trece, și nu m-am vindecat. ar trebui să nu mai privesc în urmă. fiecare acțiune are consecința ei. eu mi-am asumat acțiunea, ar fi trebuit să îmi asum și riscul de a rămâne o formă fără fond. pentru că da, asta s-a întamplat. mintea acceptă înfrângerea și se resemnează într-o dulce stare de amorțire, iar sufletul suferă o implozie bruscă și lucidă. fragmentarea sentimentelor, that „not so fresh” feeling, sunt stigmate ce rămân împlântate adânc, distrugându-mă ca pe un arbore găunos, from the inside. asta se întâmplă când gândești în loc să simți, când nu îți poți sincroniza mintea cu inima, una din ele trebuie sacrificată.(probabil nu se înțelege nimic, dar nu pot fi prea concret,  nu de data asta).

și fantasma cu mâini albe și mici rămâne scopul unei existențe fără scop, acel El Dorado pe care l-am găsit pentru o clipă. mă gândesc la ea zi și noapte, îmi pare că o văd în oricine, după care clipesc dezamăgit. aș vrea să mă pot întoarce undeva în trecut, să repar ceea ce am greșit, adică totul. aș vrea să am eu curajul sau ea mărinimia. aș vrea ca totul să fie. dar nu e…

half an hour Luni, Ian 11 2010 

6:15. privește culoarul pustiu. simți o separație, o ruptură ireversibilă ce te înspăimântă. ne-am înstrăinat, a început să tacă. înfundat. tac și eu. acea tăcere pasiv – agresivă, tensiunea. o vedenie se furișează, o pisică poate. cafeaua și al meu Parliament.

îmi amintesc că e doar 6:17 și am dormit numai o oră și încep cursurile. îmi dreg vina și privesc iar culoarul. culoarul. cafeaua proastă pe care o beau în fiecare dimineață. pune o linguriță de cafea, dă chiuveta la apă caldă, cana sub jet, gata cafeaua. culoarul tace.

6:22. 6:23.6:24. e frumos să-ți numeri viața. curge atât de grațios. „viața-flașnetă”. maimuțe, dansați!

e 6:26. nu văd sensul. nu văd direcția. de ce mă trezesc eu la 6:15? de ce trebuie să știu  Drept? unde. de ce. pentru ce… mă îndrept. credeam că mi-am răspuns. de atâtea ori am crezut. de atâtea ori cred că-mi răspund. „Dan, tu ești un mare căutător”, mi-ai spus.”și-mi pare atât de rău pentru tine… pentru că vei muri găsind.”

6:30 este o progresie aritmetică de rație -3. suntem reduși la cifre. am citit undeva despre noetică. au ajuns până a cântări și sufletele oamenilor. până și ultima noțiune care îmi rămăsese, era numai a mea, inexplicabilă, știu acum că are o masă.

6:35. o melodie în căști. random. Țapinarii – Tatuaj. contemplu. între dragoste și ură nu e o diferență așa mare. fără a doua nu poate exista prima. e o punte fragilă și alunecoasă. se preschimbă precum soarele în  lună și noaptea în zi. firesc. și cele mai frumoase perioade ale ciclului sunt apusurile și răsăriturile. eu nu pot iubi dacă sunt iubit. un cazan de indiferență. aș vrea să îl cântăresc, domnilor, se poate?

6:41. sunt obosit. nu fizic, nu psihic. spiritual. am obosit să mă prefac că vreau ceva, că sunt interesat. a murmurat ceva culoarul, poate a trântit o ușă, sătul de inepțiile mele. să nu mă iei în serios. vezi tu, noi nu semănăm deloc. tu ești gol, dar ai multe uși. eu sunt plin, dar nicio ușă. sunt încuiat și nu pot să mă descui. mă sufocă plinătatea asta, să știi.

e ora 6:45. nu merită. chiar nu merită. mă duc să dorm. prefer să visez.

„te vei pierde-n mine,
cândva,
din nou,
ca o adiere a ceea ce a fost
sau nu…
ai rămas
ca un tatuaj făcut la beție
pe care sunt mult prea rebel
să-l șterg.
m-ai lăsat în mine
cu mine
și cu ochii mei pierduți în tine…”

smelting feelings Duminică, Ian 3 2010 

ieri, jucam amfore pe degete

cu obrazul zguduit de vânt.

şi te chemam: retrage-te

în vicii, arme, vise şi cuvânt.

te-aş fi topit insinuant

în soarele ce-l scrijeleam în umăr

ca să te devorez zâmbind

pe Timp călcând în clipe să te număr.

–––––––––––––––

azi, am ales să-mi răstignesc simţirea

într-un sipet vechi, cojit s-o încastrez

înfrânt, încerc să-mi conturez privirea

confuz de fum şi tine delirez…

aş vrea să fiu cruţat de ochi şi vise

de stele mici ce candid se preling

aş vinde Sipetul la târg, chiar pe nimica

numai o clipă, înger alb, ca să te-ating…

alive Miercuri, Dec 2 2009 

o mână, un timp, un râset,

un prieten ușor, o soartă, un dor

o minciună în colț de zâmbet

prefă-te, prefă-te frumos

ca să știu de ce mor.

–––––––––––––

candid, îmi plimb stiletu-n pântec

mă-nvăluiesc cu-al lebedelor cântec

m-am născut să fug sau am fugit ca să mă nasc?

stricat și dezbinat, un suflet flasc

o licitație prăfuită,

o tânguire osândită,

o umbră ce nu trebuie s-o demasc.

orb și gol înaintez și mă zdrelesc

prin humă și nimic te deslușesc,

și totuși

nimic nu poate explica, nici consola

un trandafir ce-și pierde lent corola….

noiembrie Sâmbătă, Noi 14 2009 

după o lună şi mai bine de exil, din nou acasă. niciun sentiment mai greu de explicat decât ce am simţit eu când am revăzut micul meu univers de aici. curtea plină de frunze, strugurii pe care nu i-am mai cules acum două luni, uscaţi şi legănându-se. pereţii desenaţi. treptele pe care am fumat ţigară după ţigară după ţigară la 3 noaptea şi am ascultat de atâtea ori „hotel california”. luna sub care îmi puneam dorinţe şi speram să fie îndeajuns să se îndeplinească. such a lovely place, such a lovely place..

toamna asta, suntem înecaţi de frunze moarte şi de timp.

 

„paradis pierdut devreme,

fără tine mă destram

fără mine te destrami.”

i’m sorry i met you darling Marți, Noi 3 2009 

random thoughts Luni, Noi 2 2009 

e a 4a săptămână de când nu am mai călcat în Târgoviște. e ciudat. cred că am atins punctul în care mă simt total rupt de cuibul acela colcăind de mediocritate. întocmai cum puii proaspăt născuți își rod cordonul ombilical până la măreața, inevitabila rupere a acestuia. aici e bine și nu prea. îmi ocup timpul cu tot felul de prostii – doar, doar totul o căpăta un sens. fac mereu ceva, sperând că nu o să am timp să înțeleg nimic. cu cât înțeleg mai puțin, cu atât zâmbetul ce a-nflorit într-un incubator va persista mai mult.

cred că am o criză de anxietate. îmi simt inima cum bate. ceasul ticăie. vântul lovește ritmic în geam. totul e separat în cadențe, organizat în arii, o adevărată simfonie. oare de ce viața este izolată în fractale și nu curge pur și simplu? oare dacă nu am conștientiza timpul, momentul, ar fi mai bine? sunt neliniștit, nervos, speriat. nu îmi dau seama de ce. cu siguranță am o criză de anxietate.

te-am visat azi noapte. da, pe tine. care tu? tu, oricine ai fi [acum]. sau poate nu am dormit deloc. eram doar noi doi. cer, nori, muzică, o țigară. filosofie ieftină. promisiuni naive. un vis prea scurt. poate că penitența ar ajuta cu ceva în procesul reabilitării mele sufletești. sau răbdarea. sau indiferența. le-am încercat pe toate. sau poate sunt un naufragiat. un naufragiat în lumea lui. și nicio minune nu se profilează. poate că sunt un idealist incurabil. poate sunt doar un prost cu pretenții. dar un lucru e sigur: iamnotokay…

all in all. Miercuri, Sep 30 2009 

trebuie să scriu. trebuie să îmi iau gândurile, să le adun într-un mănunchi şi să le vărs în acest lighean. trebuie.

e ciudat. niciodată nu mi s-a mai întâmplat să nu pot exprima un sentiment în cuvinte. puteam să găsesc măcar o comparaţie pentru a exemplifica starea mea din acel moment. azi, nu pot. vreau mai mult ca niciodată să spun lumii, să urlu, să îmi cânt destinul şi tinereţea, sângele clocotind şi zâmbetul cu care mă grăbesc prin viaţă. dar unele lucruri nu pot fi explicate. nimeni nu-mi va putea explica de ce nu pot opri timpul, să suspend o clipă numai a mea şi să rămân acolo, tânăr, eul meu maxim, explozia de lumină.

mâine plec la deschidere.nu voi sta decât o zi, abia duminică mă mut cu totul. am noroc. am noroc de o cameră de lux (uite că pun şi câteva poze cu ea), se pare că am şi colegi de cameră exact ca mine, am nenumărate motive ca să vreau să mă întorc cât mai des în Târgul meu iubit, nu am bani şi nici datorii, nu am permis dar îl voi lua eu, cunosc atâţia oameni speciali de care sunt sigur că ţin la mine, am făcut lucruri pe care sunt sigur că nu le-a mai făcut absolut nimeni înaintea mea, sunt FERICIT. „Dacă măcar pentru o clipă din lunga ta viaţă poţi spune că ai fost pe deplin fericit, înseamnă că nu ai trăit degeaba”, a grăit un mare înţelept…

privesc norii desprinşi parcă dintr-un tablou primăvăratic şi îmi dau seama că, într-un fel, suntem ca ei. au apărut printr-un hazard, la o răscruce a vântului, apei, presiunii şi multor alte chestii meteorologice. ei nu sunt conştienţi de minunea existenţei lor. se lasă mutaţi de ici-colo de curenţii de aer, mai plâng uneori când sunt supăraţi, alteori strălucesc şi toată lumea le admiră dantela fină şi intangibilă, iar într-un final, obosiţi de peregrinări incerte şi într-un final lipsite de scop se spulberă, se împrăştie, iar din esenţa lor fărâmiţată se vor forma la un moment dat, prin acelaşi proces complicat şi inexplicabil, alţi nori. un ciclu firesc, frumos, perfect. norii îşi acceptă soarta. ei sunt împăcaţi cu timpul.

all in all, dacă acum scriu după mult timp de pauză, promit să postez de câte ori voi putea, chiar dacă voi fi extrem de ocupat cu învăţatul (şi celelate :D).

Camera mea de cămin (scuzaţi şifonarea foilor, sunt scanate)

scan0001

scan0002

Eu şi timpul Luni, Aug 31 2009 

daylight-savings-time

aş vrea să mă criogenez şi să mă trezesc undeva în viitor, să nu mă ştie nimeni, cei la care ţin să fie demult oale şi ulcele. brand new beginning. mi-ar fi mult mai uşor să ştiu că totul e dus de timp şi îngropat, să ştiu că timpul a lucrat cât timp eu am fost absent. poate chiar asta e problema, COEXISTENŢA unor umbre mult prea distincte, care se suprapun prost.

sau aş putea să mă schimb. dar nu e aşa uşor cu schimbările. azi voiam să îmi fac o adresă nouă de mail, azi voiam să formatez calculatorul, azi voiam să răresc ţigările, să îmi fac curat în cameră, să învăţ pentru şcoala de şoferi, azi mi-aş fi dorit să…

ca şi ieri, ca şi alaltăieri. mereu aceleaşi dorinţe, doar dorinţe. da, îmi doresc „prea multe” şi vreau să îmi pice plocon la picioare. dar nu fac nimic pentru mai bine, pentru mine. degeaba îmi întorc mereu prima ţigară şi îmi pun dorinţe.  degeaba iau zâmbitor pastile de somn şi sunt fericit că o să mă trezesc peste 20 de ore, când poate se va fi împlinit ceva. nimic nu se întâmplă şi eu nu pot decât să îmi privesc perplex viaţa cum curge.

„Life is what happens to you while you’re busy with everything else” . oare? pentru mine e cam invers. restul se întâmplă cât eu sunt concentrat să îmi plănuiesc viaţa, să o deversez mai repede, să ajung la momentul fatidic. aş vrea un plan, o hartă, o statistică ca să ştiu şi eu cum să mă pregătesc din timp.

poate sunt eu prea pesimist? poate am băut prea mult? cumva visez şi o să mă trezesc în curând la realitatea cea dulce şi frumoasă? cine îmi poate dovedi că nu visez? că sunt real? că letargia asta este viaţă? că ceea ce mi se întâmplă chiar mi se întâmplă? singurul argument ar fi că respir… nu ar trebui să mă iau aşa de în serios. nimic nu e serios, în fond. e doar o glumă lungă şi deloc docilă, un fel de banc cu cămila.

niciodată nu m-am înţeles bine cu Timpul. ne urâm reciproc. şi nici unul nu poate să se debaraseze prea uşor de celălalt. şi uite că de data asta, mi-a cam dat şah.

Ozymandias Marți, Mar 17 2009 

„priviţi, zei
sfidez a voastră boltă
dăinuitor, mistuitor
soarele-l despic cu sabia
devorator şi creator.”
––––––––––
înscrise litere-ncunună
ruine tulburi aurite
mormântul de nisip orb martor
al unor vremuri amorţite.

soarele tremură în unde ceruite
plângând un prinţ lunatic
epitaf ce stă înscris
pe ziduri calde prăfuite.

joaca de-a umbrele Miercuri, Mar 4 2009 

într-o oază de cristal eu te-aştept
găseşte-mă nu
statuie rece mă înalţ
slăveşte-mă tu
într-un colţ aş vrea
să te atrag
să te cuprind
să te păstrez
în bizara lume moart-a mea,
în prăpastia-nnegurată arcuită
peste-un straniu pâlpâit de stea.

cândva-ntinată te voi regăsi
de plastic, ruptă,
în vitrina goală vei zâmbi.
fii umbra mea
să am cu cine vorbi.

Unloved Marți, Feb 10 2009 

this story speaks of shattered dreams,
of caged wishes, widowed wings,
it worships autumn leaves that fall
– the story of a broken soul.

––––––––––––

portret schiţat pe sticlă spartă
spirit diluat şi uns cu trup
stângaci, preschimb durerea-n artă
din cer şi din pământ mă rup.

fantasme joacă vag pereţii
încing hotar cu nesfârşitul
eu culeg stele dintr-o carte
şi răbdător îmi construiesc zenitul.

îmi trag oftatul pe un caier
privesc ceasul cu stupoare
dorinţe gri plutesc în aer
azi, singurătatea doare…

––––––––––––-

ideal ascuns pe-un cer străin,
unghii sfâşiind pereţii;
întreg împrăştiat în zări!
spre tine mână biciul vieţii.

un perete ne desparte,
piele arsă, suferinţă;
aş vrea să scap, să evadez,
dar eşti doar o năzuinţă…

––––––––––––-

cer vâscos pitit sub o sprânceană!
închide-mă cu grijă în al tău abis
înfierează-mă pe un inevitabil soclu
veghează al meu aşteptat apus.

un car roman zdrobeşte tâmple grele
zgâriindu-le cu ramuri verzi de pin
iar vântul mătură iubirea
cu pulberea-i pierdută-n timp divin.

eşecul cugetu-mi atinge
sortit de-a resemnării stea
şi-n sânge cald un dor se stinge
mort forever – pururea…

––––––––––––-

still you haunt my lonely dreams,
mixing, stirring them like hell.
my heart might seem a bit more lame
I’m a symphony of frost and flame.

Cascada Joi, Feb 5 2009 

din cascade-mbătrânite

murmurul discret şopteşte

cum c-odată – pe când omul

coborâse de pe creste,

pe când unicornul magic

sus zbura s-atingă luna,

pe când zâne minunate

soarelui brodau cununa

––––––––––

că din coajă de stejar

ea s-a rupt, pădurii fată

şi din harf-a şuierat

şi de harf-a fost trădată.

tremurând un cântec tandru

lira i-a şoptit un dor

şi râu a fost călăul fetei

al scoarţei verzi iubit odor.

de trilul harfei îmbătată

sări frumoasa în vâltoare

şi-un muget lacom a vegheat

cum îşi pierdu calda suflare.

–––––––––––

în năvala ancestrală

triste tânguiri o plâng

pe biata muză ce-a pierit

al sorţii ei tribut nătâng.

şi cascada-n albe bucle

freamătă un veşnic mit

al fetei ce-a pierdut-o-n pântec

şi-al ei, gigant nestăvilit.

Ouroboros Sâmbătă, Dec 20 2008 

1.Musafiri!

simţiti solzii cei calzi ai şarpelui

one way ticket

să nu vă întristaţi dacă drumul va fi ceva mai scurt

–––––-

2.şi trufia ne-amăgeşte

„suntem unici, speciali;

suntem centrul mic şi cald

incipitul şi finalul”

de fapt doar vizitatori banali

––––––

3.ce-am gândit s-a mai gândit

ce-am trăit s-a mai trăit

tineri în vechile dorinţe

tineri pungaşi de năzuinţe…

––––––

4.o adiere ce-ncearcă să mute oceanul

un chibrit ud ce-ar vrea s-aprindă catranul

inutila muzică de fundal ce-nveseleşte prim-planul

––––––

5.Lume!

statuie bine lustruită

oarbă. neprivind defel

cum soclul de sub ea se schimbă

rămânînd totuşi la fel.

Esenţă Vineri, Noi 28 2008 

o flaşnetă repetând monoton

sfârşit de toamnă rusesc

lumini din frig renăscute

spinul fără trandafir va înţepa mereu

şi lebăda de pe lac nu plânge.

„orice film se termină aşa cum a început”

şi băiatul îşi primi timpul înapoi.

Jonathan Littell – Binevoitoarele Luni, Noi 10 2008 

„Dacă m-am hotărât să scriu, după atâţia ani, este pentru a pune lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Mult timp, ne târâm pe acest pământ asemenea unei omizi, în aşteptarea fluturelui splendid şi diafan pe care îl poartă în sine. Iar timpul trece, nu ajungem în stadiul de nimfă, rămânem larvă, constatare ce ne supără, ce-i de făcut?…”

Heart of the Matter Joi, Noi 6 2008 

tu copac plămadă verde,

de văzduh cuceritor,

cu ramuri infinitu-l cauţi. În cer te vezi nemuritor.

oceanul din zenit

ce secret ascunde oare:

ecoul vremilor apuse? ascunse spaime viitoare?

Vreun graal sau eldorado,

alchimie, divinaţii?

sau vreo vorbă solitară să îţi spună de ce cauţi…

tu, avânt naiv, nu cauţi

lut adânc sub rădăcină,

nu vrei să-ţi găseşti izvorul unde sorţii se îmbină?

să găseşti momentul alfa

să te regăseşti pe tine

să resimţi cosmogonia clocotind a tale vine?

însă toamna nu te iartă;

şi odată vei pica

copac veşted în pădure – asta e ursita ta…

Pagina următoare »