Jurnal – 18 mai 2009, ora 2:00 Luni, Mai 18 2009 

o vagă durere de gât;
60 de ore de când m-am decis să nu mai dorm;
îmi răscolesc sertarul cu amintiri; scrisori îngălbenite de vreme, bilete de tramvai, brăţări;
tribute pe care le-am cerut vieţii; certitudini de care aveam nevoie; dovezi că în tot acest timp am trăit, că am simţit şi am gândit;
parcă văd dimineaţă; toţi în jurul meu joviali, mă îmbrăţişează; eu imobil, îngheţat;
un pix şi o foaie; încerc să mă desenez; eu propria-mi creaţie;
mereu înconjurat de oameni şi totuşi singur;
imatur; mereu dornic de unt de arahide; aterizând mereu în picioare;

2:00
cu fix 19 ani în urmă mă năşteam;
zâmbesc
pentru că a bătut Dinamo
pentru pentru că tocmai am aflat că „am valoare”
pentru că vreau să fiu perfect
inexplicabil
pentru că voi rămâne mereu eu însumi
cu mintea şi sufletul vraişte
aceeaşi fiinţă unică şi contradictorie
acelaşi Dan.

song> New Order – Temptation. mood> exalted 🙂

no purpose, no fear. Miercuri, Apr 8 2009 

şi ce aş fi putut să fiu. ce explozie. câtor aş fi putut să le dau puţin din explozia asta.
câte roluri aş fi putut juca. câte măşti aş fi putut schimba.

am vrut să văd cum e viaţa – să străpung cu lancea cortina, să o sfâşii, să fie numai a mea scena. am vrut să fiu singurul actor, să joc de unul singur, să primesc eu toate aplauzele. pe care nici nu le merit. egocentrist.orgolios.

am căpătat toleranţă la oameni. sunt dependent de oameni. îi urăsc, încerc să scap de ei, şi când aproape reuşesc, începe sevrajul şi cobor iar. nu mai îmi plac oamenii. nu mai mă pot ataşa decât de obiecte. de lucruri care nu m-au dezamăgit niciodată.

viaţa mea e ca un cântec. riff, refrene, riff, solo, refrene, refrene. aş vrea să mă întind pe un câmp şi să mă uit la nori. dar nici asta nu sunt în stare. îmi amintesc ce frumoase sunt luminile oraşului. sunt în oraş. luminile sunt moarte, reci, visez la un cer albastru, la un munte sfârtecător. Muntele este prea mic. sunt în vârful muntelui şi îmi dau seama ce puţin am urcat şi mai îmi dau seama că e frig şi că vântul îmi zgârie obrajii. şi nici muntele nu mai îmi place.

realitatea se contruieşte în mine ca un castel de cărţi. fragilă. şi o dărâm şi o reconstruiesc mereu. tot ce contează e acel unic moment, în care pun ultima carte şi îmi privesc opera. după care castelul se dărâmă şi îmi reîncep munca de Sisif.

îmi aruncă o privire pe care o recunosc. mă cheamă. probabil că va înţelege unde zace cancerul şi cu mâna va smulge demonul şi îl va ascunde undeva departe, sub o eşarfă tomnatică, şi mă va scoate la iveală pe mine, pe adevăratul eu. asta dacă va dori.
şi până atunci, voi rămîne cu stelele mele şi îmi voi fuma Parliamenturile mele şi voi fi dezamăgit de oameni şi de luminile oraşului şi de cerul înnorat şi de micimea muntelui şi de mine şi de tot.

„Baby I’ve been here before
I know this room, I’ve walked this floor
I used to live alone before I knew you.
I’ve seen your flag on the marble arch
Love is not a victory march
It’s a cold and it’s a broken Hallelujah

Parts VI-IX Marți, Dec 16 2008 

da. sunt eu. mă speriasem. ar fi fost şi ghroaznic să nu mai fiu eu.
dar VOI? voi de ce nu mai sunteţi voi?
cu cât vă am mai mult în jur, cu atât mă simt mai eu şi mai nu-voi.

ziduri peste ziduri. degeaba încercaţi să le dărâmaţi. sunt humanproof.

Sketch Duminică, Noi 23 2008 

când eram mic, obişnuiam să desenez o barcă în mijlocul oceanului; o singură barcă. în barcă, un om. întotdeauna doar un om. trist, îngândurat, privind în gol. în jurul său, imensitatea calmă, răbdătoare.
o lună palidă străjuieşte deasupra capului său. lumina ei bolnăvicioasă îmbracă silueta într-o aură lividă, apocaliptică. dincolo de luna cea prevestitoare nu este nimic – nicio stea, doar întuneric şi nimic mai mult.
întregul scenariu este calm, impasibil. nimic nu poate schimba în vreun fel lumina lunii, somnul oceanului sau soarta tânărului. fiecare are propria-i strigmă, fiecare condamnat la repaus etern.
nedezvăluind nimic. nesperând la nimic. ei sunt doar martori.

„All that is now
and all that is gone
and all that’s to come
And everything under the sun is in tune,
BUT THE SUN IS ECLIPSED BY THE MOON…”

The Stranger Vineri, Noi 14 2008 

mi-aş dori să văd un film despre viaţă. un film plictisitor. în care nu se întamplă nimic interesant sau frumos. vreau fraze repetate la infinit stereotipie cruntă dorinţe supralicitate ceva care să semene cu realitatea.

filmu începe aşa:

„stă pe o bordură şi fumează o ţigară. se uită la ea cum arde uşurel, se gândeşte ce trebuie să mai adauge la viaţa lui şi ce să mai scoată. ascultă Spanish Caravan şi se uită la vârful bocancului. prima zi în care nu a folosit deloc telefonul. nu ştie dacă l-a sunat cineva şi nici nu vrea să ştie. în seara asta e doar el.

îşi pune întrebarea dacă nu cumva s-a născut în locul şi la momentul nepotrivit. infatuarea lui penibilă îl face să creadă că nu mai e nimeni ca el: curiozitate, iresponsabilitate, inteligenţă cu carul – chiar proastă combinaţia. îşi dă seama că nu îi pasă de nimeni. i-ar fi absolut indiferent dacă lumea s-ar goli brusc de oameni – ar fi chiar tare, ar goli supermarketurile de chipsuri, ar bea numai frappeuri. dar are el dreptate?…”

Today Vineri, Noi 7 2008 

Azi e ziua mea de nume \:D/ şi o să mă bucur de ea aşa cum numai eu ştiu!