despre zăpadă, copilărie, penitență și Dumnezeu Marți, Dec 15 2009 

dimineața asta m-am trezit și am privit pe geam. alb – un alb familiar. un alb părintesc. mi-am dărâmat toate planurile pentru săptămâna asta și mâine voi fi deja acasă. nu știu de ce, poate că subconștientul meu asociază ninsoarea, zăpada cu un fragment suspendat al copilăriei? poate că am dat peste un dor bine împachetat, care se prăfuia în pod? ca și cum ai găsi din nou o jucărie ce ți-a fascinat copilăria și ai redescoperi-o, chiar adult. ancore psihologice.

și ninge, ninge cum nu a mai nins din timpuri imemoriale. un viscol, un vuiet mai antic și mai  dement ca  niciodată. în sfârșit, păcatele noastre au explodat într-un muget târziu și năprasnic, un muget care ne spală de noi. fulgii ce ni se topesc pe obraji suplinesc lacrimi ce nu au fost. acceptăm vremea fără a ne întreba dacă poate noi ne-am zidit-o. ne merităm oare vremea?

sună pueril poate, dar uneori mă întreb de ce ninge. poate că Dumnezeu (când eram mic, întotdeauna mi-l imaginam ca pe un domn stilat, în fotoliul său lăsat 45 de grade pe spate, privindu-ne și zâmbind cu un pahar de vin bun în mână) s-a hotărât să dea un cub mare de gheață la răzătoare. poate că nu e decât un tăvălug de factori meteorologici. poate că ninge doar ca să pună câte un zâmbet în colțul gurii. poate că fără niciun motiv.

dar tuturor ne place zăpada, cel puțin s-o contemplăm jumătate extatici, jumătate vexați. ne place zăpada pentru că este sinonimă copilăriei demult pierdute. ne place liniștea ei. ne plac avalanșele pe care le ascunde sub un văl de dantelată inocență. ne place pentru că este rece și sinceră. zăpada ne este ca o mamă unică, ancestrală, de care toți uităm și la care cu toții ne întoarcem de fiecare dată și o îmbrățișăm penitenți și melancolici. zăpada calmează orice spasm interior, zăpada ne resemnează și ne liniștește. în fața unei minuni așa de mari, înțelegem că noi suntem minunea cea mai mică.

nu știu dacă și când voi mai scrie, așa că vreau să vă urez tuturor să fiți fericiți, să zâmbiți chiar dacă sunteți triști și să încercați ca, măcar de Sărbători, să nu vă pese… 🙂

Cad fulgii Joi, Ian 8 2009 

în sfârşit ninge. armate de fulgi se zbat într-un dans contorsionat duşi de furia vântului, îndreptându-se sigur spre pământul pe care îşi vor aştepta resemnaţi topirea. cei care zboară mă fascinează, şi totuşi, după ce se aşează cuminţi nu mai îmi plac deloc. petru cele câteva secunde în care se lasă duşi de vânt, trebuie să aştepte o iarnă întreagă pentru ca natura să se scape de ei. şi totuşi, ei îşi asumă riscul…

când eram mic, obişnuiam să îmi închipui că în cer stă cineva care dă o bucată de gheaţă la o răzătoare imensă. pentru prima oară după mulţi ani, nu pot să îmi dezlipesc ochii de la această simfonie rece.

da, şi căderea poate fi un act creator. şi poate cel mai nobil.

asta fuse Miercuri, Dec 24 2008 

gata, nu mai scriu pe anul ăsta. nici nu mai vreau, nici nu o să mai am timpul fizic necesar. Aşa că, sărbători fericite, fiţi fericiţi bla-bla… nu mă pricep eu la urări. În fine, aţi înţeles esenţa. Cya in another life!