eu? din nou? Duminică, Mar 14 2010 

îi privesc pe ceilalți și îi văd cum râd, cum plâng, cum mint, cum pierd, cum renasc, jonglând atât de natural și omenește o gamă variată de stări și momente, îi privesc trăind. eu nu sunt prea inventiv. la mine este o aceeași stare, adâncă în eul meu, o eternitate calmă și tristă. și privește tacit din spatele ochilor mari, pierduți, răutăcioși uneori. privește zile și zile. ani și ani. învins pentru că nu vreau să joc? poate. poate chiar de aceea fumez și beau și toate cele. vreau să mă conving  că sunt învins și așa voi rămâne.

dar am fost făcut să fiu actor. îmi știu partitura, o zic perfect, mirific, dintr-o suflare. e deja o rutină, anormalul a devenit o rutină. zâmbete, râsete, mâini, vise, dorințe, toate suplinind. obținute cu acest scop, folosite cu acest scop, aruncate atunci când nu mai erau în stare să înlocuiască. poate că avea dreptate C. eu îmi trag seva din nefericire.

încă o dovadă că sunt pe cale de dispariție. o încercare prea slabă, pasibilă de un CTRL+A, după care DEL. sunt din ce în ce mai transparent. întocmai cum vântul scutură plopii toamna, lăsându-i golași și tăcuți, timpul îmi fură toate secretele. le face banale. ce poate fi mai dureros pentru o pasăre decât să-și piardă lent capacitatea de a zbura?

tot ce îi va rămâne păsării va fi amintirea cerului.

the grand finale Luni, Feb 15 2010 

fiecare elan trebuie să-și înfrunte neputința undeva. fiecare fir întins își va atinge rezonanța, după care se va rupe. început firav, tentative turbulente, furia descleștată în excelență, vibrații din ce în ce mai pierdute, după care calmul final. așa e legea firii.

simt că potențialul meu creator se apropie de deces. acum e în spasme. poate m-am luat prea în serios. poate că nu trebuia să-mi caut un scop, ci doar să îmbrac într-o formă lipsa acestuia. poate că nu mai simt destul sau nu mă mai pot transmite în cuvinte, ca un Midas futurist și ieftin. poate am învățat să folosesc Backspace-ul.

acesta este penultimul post de pe acest blog. mi-era teamă de iminența acestui moment. pauză sau sfârșit, who knows? cert e că voi strânge toate peticele ce mi-au rămas, le voi aduna mănunchi și le voi înnădi  în ultima mea creație, cea mai anevoioasă. cântecul meu de lebădă. eu vărsat în cuvinte…

half an hour Luni, Ian 11 2010 

6:15. privește culoarul pustiu. simți o separație, o ruptură ireversibilă ce te înspăimântă. ne-am înstrăinat, a început să tacă. înfundat. tac și eu. acea tăcere pasiv – agresivă, tensiunea. o vedenie se furișează, o pisică poate. cafeaua și al meu Parliament.

îmi amintesc că e doar 6:17 și am dormit numai o oră și încep cursurile. îmi dreg vina și privesc iar culoarul. culoarul. cafeaua proastă pe care o beau în fiecare dimineață. pune o linguriță de cafea, dă chiuveta la apă caldă, cana sub jet, gata cafeaua. culoarul tace.

6:22. 6:23.6:24. e frumos să-ți numeri viața. curge atât de grațios. „viața-flașnetă”. maimuțe, dansați!

e 6:26. nu văd sensul. nu văd direcția. de ce mă trezesc eu la 6:15? de ce trebuie să știu  Drept? unde. de ce. pentru ce… mă îndrept. credeam că mi-am răspuns. de atâtea ori am crezut. de atâtea ori cred că-mi răspund. „Dan, tu ești un mare căutător”, mi-ai spus.”și-mi pare atât de rău pentru tine… pentru că vei muri găsind.”

6:30 este o progresie aritmetică de rație -3. suntem reduși la cifre. am citit undeva despre noetică. au ajuns până a cântări și sufletele oamenilor. până și ultima noțiune care îmi rămăsese, era numai a mea, inexplicabilă, știu acum că are o masă.

6:35. o melodie în căști. random. Țapinarii – Tatuaj. contemplu. între dragoste și ură nu e o diferență așa mare. fără a doua nu poate exista prima. e o punte fragilă și alunecoasă. se preschimbă precum soarele în  lună și noaptea în zi. firesc. și cele mai frumoase perioade ale ciclului sunt apusurile și răsăriturile. eu nu pot iubi dacă sunt iubit. un cazan de indiferență. aș vrea să îl cântăresc, domnilor, se poate?

6:41. sunt obosit. nu fizic, nu psihic. spiritual. am obosit să mă prefac că vreau ceva, că sunt interesat. a murmurat ceva culoarul, poate a trântit o ușă, sătul de inepțiile mele. să nu mă iei în serios. vezi tu, noi nu semănăm deloc. tu ești gol, dar ai multe uși. eu sunt plin, dar nicio ușă. sunt încuiat și nu pot să mă descui. mă sufocă plinătatea asta, să știi.

e ora 6:45. nu merită. chiar nu merită. mă duc să dorm. prefer să visez.

„te vei pierde-n mine,
cândva,
din nou,
ca o adiere a ceea ce a fost
sau nu…
ai rămas
ca un tatuaj făcut la beție
pe care sunt mult prea rebel
să-l șterg.
m-ai lăsat în mine
cu mine
și cu ochii mei pierduți în tine…”

Crăciun fericit tuturor! Joi, Dec 24 2009 

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, someday we’ll all be dead…
The minute we’re born, we start dying,
We die a little more every day
Young or old, rich or poor,
There’s nothing we can do to stop it…
So look long at that Christmas tree,
It may be the last one that you see…
Decorate your house in green and red,
‘cos someday you’ll be dead..

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, someday we’ll all be dead…
It might happen in a couple months
Or 50 years from now..
But no matter when it happens
It will seem too soon to you…
So be sure on Christmas eve
When you snuggle into bed…
That you thank God for your family
‘cos someday they’ll be dead…

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, someday we’ll all be dead.
Who knows how many Christmas’s
Are left in their short lives?
Nobody knows, that’s my point!
Enjoy them while you can.
And so on Christmas morning
Let good tidings fill your head…
What a festive season,
Someday you’ll be dead!

Dead, Dead, Dead, someday you’ll be dead
Dead, Dead, Dead, everyone you know, dead.
A very Merry Christmas to you!
Dead, Dead, Dead…
Merry Christmas Everybody!

––––––––––––––––––––––––––––––––

v-am făcut urarea mea de Crăciun în stilul meu inconfundabil. bucuraţi-vă de acest Crăciun ca şi cum ar fi ultimul, pentru că viaţa e scurtă. mulţumiţi sorţii pentru ce aveţi, iertaţi pe cine puteţi, pentru că timpul nu se mai întoarce. nu prea mă pricep eu la urări, dar fie ca aceste Sărbători de iarnă să fie cu totul speciale. La mulţi ani, dragii mei! 🙂

antiboredom Marți, Dec 22 2009 

și iată-mă iar singur și plictisit. și iar îmi vărs gândurile pe blog. urăsc singurătatea. deși poate singurătatea e cea mai creativă stare posibilă. de ce oamenii urăsc singurătatea? când suntem singuri putem fi noi înșine, avem timp să ne gândim, să surâdem sincer, să ne facem planuri, să ne urâm și să ne adorăm în același timp pentru fiecare secundă irosită cu grație. în singurătate ne naștem, în singurătate murim. dorim să atenuăm această stare incontestabilă, dar sfârșim bufoni tragici și resemnați. singurătatea e prietena noastră cea mai bună.

privește pe geam strada pustie, arcadele vechi și sparte ale casei pe care îți arunci gunoiul, două ferestre cu lumina aprinsă la blocul de vizavi, probabil oameni care și-o  trag, câteva stele pe cer, vinul de pe pervaz ce așteaptă să fie fiert. totul este firesc și așezat. aprinde-ți o țigară, contempl-o uimit, deși nici ea nu e deloc nouă, au mai fost mii înaintea ei. bagă random la winamp, poate o să te uimească și el. și da, o face, cu Nirvana – Lithium, melodie după mood. trebuie să mă re-re-uimesc prin fiecare lucru mic dacă vreau să nu mă sufoc aici.

nu am învățat nimic la drept. dacă fac restanță? sunt un om slab și lipsit de ambiție. nu pot dormi de durere. cotul umflat, piciorul carne vie. nu mai patinez în viața mea. încă o țigară, dau o raită și prin frigider. mâine iar tgv, așa ar fi de bun simț. am cam ajuns turist în ultimul timp. the pack-unpack king. mi-e frig. frigul de afară e sincron cu frigul din mine. cred că nu o să mă mai prefac cald.

„i’m so happy – ‘cause today i found my friends, they’re in my head

i’m so ugly – but that’s ok, ‘cause so are you, we’ve broke our mirrors

sunday morning, it’s everyday for all i care, and I’m not scared

light my candles – in a daze ‘cause I’ve found god…”

despre zăpadă, copilărie, penitență și Dumnezeu Marți, Dec 15 2009 

dimineața asta m-am trezit și am privit pe geam. alb – un alb familiar. un alb părintesc. mi-am dărâmat toate planurile pentru săptămâna asta și mâine voi fi deja acasă. nu știu de ce, poate că subconștientul meu asociază ninsoarea, zăpada cu un fragment suspendat al copilăriei? poate că am dat peste un dor bine împachetat, care se prăfuia în pod? ca și cum ai găsi din nou o jucărie ce ți-a fascinat copilăria și ai redescoperi-o, chiar adult. ancore psihologice.

și ninge, ninge cum nu a mai nins din timpuri imemoriale. un viscol, un vuiet mai antic și mai  dement ca  niciodată. în sfârșit, păcatele noastre au explodat într-un muget târziu și năprasnic, un muget care ne spală de noi. fulgii ce ni se topesc pe obraji suplinesc lacrimi ce nu au fost. acceptăm vremea fără a ne întreba dacă poate noi ne-am zidit-o. ne merităm oare vremea?

sună pueril poate, dar uneori mă întreb de ce ninge. poate că Dumnezeu (când eram mic, întotdeauna mi-l imaginam ca pe un domn stilat, în fotoliul său lăsat 45 de grade pe spate, privindu-ne și zâmbind cu un pahar de vin bun în mână) s-a hotărât să dea un cub mare de gheață la răzătoare. poate că nu e decât un tăvălug de factori meteorologici. poate că ninge doar ca să pună câte un zâmbet în colțul gurii. poate că fără niciun motiv.

dar tuturor ne place zăpada, cel puțin s-o contemplăm jumătate extatici, jumătate vexați. ne place zăpada pentru că este sinonimă copilăriei demult pierdute. ne place liniștea ei. ne plac avalanșele pe care le ascunde sub un văl de dantelată inocență. ne place pentru că este rece și sinceră. zăpada ne este ca o mamă unică, ancestrală, de care toți uităm și la care cu toții ne întoarcem de fiecare dată și o îmbrățișăm penitenți și melancolici. zăpada calmează orice spasm interior, zăpada ne resemnează și ne liniștește. în fața unei minuni așa de mari, înțelegem că noi suntem minunea cea mai mică.

nu știu dacă și când voi mai scrie, așa că vreau să vă urez tuturor să fiți fericiți, să zâmbiți chiar dacă sunteți triști și să încercați ca, măcar de Sărbători, să nu vă pese… 🙂

random thoughts Luni, Noi 2 2009 

e a 4a săptămână de când nu am mai călcat în Târgoviște. e ciudat. cred că am atins punctul în care mă simt total rupt de cuibul acela colcăind de mediocritate. întocmai cum puii proaspăt născuți își rod cordonul ombilical până la măreața, inevitabila rupere a acestuia. aici e bine și nu prea. îmi ocup timpul cu tot felul de prostii – doar, doar totul o căpăta un sens. fac mereu ceva, sperând că nu o să am timp să înțeleg nimic. cu cât înțeleg mai puțin, cu atât zâmbetul ce a-nflorit într-un incubator va persista mai mult.

cred că am o criză de anxietate. îmi simt inima cum bate. ceasul ticăie. vântul lovește ritmic în geam. totul e separat în cadențe, organizat în arii, o adevărată simfonie. oare de ce viața este izolată în fractale și nu curge pur și simplu? oare dacă nu am conștientiza timpul, momentul, ar fi mai bine? sunt neliniștit, nervos, speriat. nu îmi dau seama de ce. cu siguranță am o criză de anxietate.

te-am visat azi noapte. da, pe tine. care tu? tu, oricine ai fi [acum]. sau poate nu am dormit deloc. eram doar noi doi. cer, nori, muzică, o țigară. filosofie ieftină. promisiuni naive. un vis prea scurt. poate că penitența ar ajuta cu ceva în procesul reabilitării mele sufletești. sau răbdarea. sau indiferența. le-am încercat pe toate. sau poate sunt un naufragiat. un naufragiat în lumea lui. și nicio minune nu se profilează. poate că sunt un idealist incurabil. poate sunt doar un prost cu pretenții. dar un lucru e sigur: iamnotokay…

bucureşti… Vineri, Oct 16 2009 

poate că mă iau prea în serios. poate că devin un nemernic fără suflet. un copac găunos şi exotic. poate că o să reuşesc din nou să scriu. poate că voi scăpa de acel fals self-contentment, de care am devenit scârbit şi în acelaşi timp dependent. poate voi reuşi să îmi dezlipesc masca de pe faţă fără a o lua cu tot cu piele şi a rămâne urâţit pe veci. poate că mâine nu voi dori. poate că deja nu îmi mai place postul ăsta. poate că voi sări în Marele Fluviu şi mă voi lăsa doar dus de curent, voi bate apa cu picioarele, aşa e mai comod…

tgv again. e ciudat că lucrul de aici pe care îl iubesc cel mai mult şi pentru care mă întorc este muzica mea… muzica adunată de mine în timp de 4 ani. fiecare melodie aleasă cu grijă. fiecare solo, fiecare notă. se spune că solourile scurte sunt cele mai horrorshow. „shine on you crazy diamond”, par examplu. nu am auzit un solo mai pur, mai echivoc, mai trist. 15 secunde de blândă agonie. acel avânt resemnat ce ştie că va fi decimat dacă se va dezlănţui, acel arc absolut conştient de faptul că, trimiţându-şi săgeata, se va şi rupe. sacrificiu mic. ce contează un arc?…

dar este total counterproductive să îmi lipsească tgvul. şi totuşi, ceea ce mă sperie cel mai mult la bucureşti este că singurele mele arme sunt visele mele. nu am nimic altceva. dacă le pierd… o să mă pierd.

bucureşti…

Tare mi-e teamă că n-am înţeles nimic din tine,

Tare mi-e teamă că n-ai înţeles nimic din mine,

Tare mi-e teamă că suntem chit.” (Marin Sorescu)

the doors – take it as it comes [remix] Duminică, Oct 11 2009 

Time to live
Time to lie
Time to laugh
Time to die
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Time to walk
Time to run
Time to aim your arrows
At the sun
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Go real slow
You like it more and more
Take it as it comes
Specialize in having fun
Takes it easy, baby
Take it as it comes
Don’t move too fast
If you want your love to last
Oh, you’ve been moving much too fast…
Moving much too fast…
Moving much too fast…

–––––––––––––––––

bucureştiul e super; e exact mediul pentru care am fost plămădit eu; freedom, fire, life;  pot avea orice, trebuie doar să întind mâna şi să iau.

şi totuşi mi-e teamă de bucureşti. mi-e teamă că o să mă sece de feeling, că o să devin un prădător fără inimă şi fără remuşcări. mă mişc prea repede. metroul mă fură. sunt damaged şi periculos. bucureşti, mi-e frică de tine şi de mine.

all in all. Miercuri, Sep 30 2009 

trebuie să scriu. trebuie să îmi iau gândurile, să le adun într-un mănunchi şi să le vărs în acest lighean. trebuie.

e ciudat. niciodată nu mi s-a mai întâmplat să nu pot exprima un sentiment în cuvinte. puteam să găsesc măcar o comparaţie pentru a exemplifica starea mea din acel moment. azi, nu pot. vreau mai mult ca niciodată să spun lumii, să urlu, să îmi cânt destinul şi tinereţea, sângele clocotind şi zâmbetul cu care mă grăbesc prin viaţă. dar unele lucruri nu pot fi explicate. nimeni nu-mi va putea explica de ce nu pot opri timpul, să suspend o clipă numai a mea şi să rămân acolo, tânăr, eul meu maxim, explozia de lumină.

mâine plec la deschidere.nu voi sta decât o zi, abia duminică mă mut cu totul. am noroc. am noroc de o cameră de lux (uite că pun şi câteva poze cu ea), se pare că am şi colegi de cameră exact ca mine, am nenumărate motive ca să vreau să mă întorc cât mai des în Târgul meu iubit, nu am bani şi nici datorii, nu am permis dar îl voi lua eu, cunosc atâţia oameni speciali de care sunt sigur că ţin la mine, am făcut lucruri pe care sunt sigur că nu le-a mai făcut absolut nimeni înaintea mea, sunt FERICIT. „Dacă măcar pentru o clipă din lunga ta viaţă poţi spune că ai fost pe deplin fericit, înseamnă că nu ai trăit degeaba”, a grăit un mare înţelept…

privesc norii desprinşi parcă dintr-un tablou primăvăratic şi îmi dau seama că, într-un fel, suntem ca ei. au apărut printr-un hazard, la o răscruce a vântului, apei, presiunii şi multor alte chestii meteorologice. ei nu sunt conştienţi de minunea existenţei lor. se lasă mutaţi de ici-colo de curenţii de aer, mai plâng uneori când sunt supăraţi, alteori strălucesc şi toată lumea le admiră dantela fină şi intangibilă, iar într-un final, obosiţi de peregrinări incerte şi într-un final lipsite de scop se spulberă, se împrăştie, iar din esenţa lor fărâmiţată se vor forma la un moment dat, prin acelaşi proces complicat şi inexplicabil, alţi nori. un ciclu firesc, frumos, perfect. norii îşi acceptă soarta. ei sunt împăcaţi cu timpul.

all in all, dacă acum scriu după mult timp de pauză, promit să postez de câte ori voi putea, chiar dacă voi fi extrem de ocupat cu învăţatul (şi celelate :D).

Camera mea de cămin (scuzaţi şifonarea foilor, sunt scanate)

scan0001

scan0002

de ce ţi-e frică nu scapi Marți, Sep 22 2009 

am picat, nu îmi vine să cred, am picat oraşul, unde iau toţi proştii!

nu ştiu exact cum de data asta nu a mers reţeta, am avut cruciuliţa de la Ierusalim, hainele norocoase, mi-am zis rugăciunile necesare, mi-am pus dorinţa adecvată… uite că Dumnezeu a vrut să îmi demonstreze ceva, probabil, şi anume că nu sunt El – nici măcar pe aproape.

mă rog… treaba a fost destul de simplă – colţ de intersecţie (fără trecere) – era să dau peste o femeie care traversa, mi-a apăsat repede frâna, s-a dat cu capul de parbriz, i-a picat caşcheta, eu am început să râd ca boul. Mă rog. Nu pot să zic că sunt chiar trist, cine mă cunoaşte  ştie şi că eu nu renunţ niciodată, dacă va fi nevoie să susţin examenul de 685748 ori ca să îl iau, de atâtea ori îl voi da. Nu a ost să fie de data asta, poate aşa a fost scris.

mâine se afişează repartizările pe cămine. cu siguranţă voi fi la Moxa D.

file de jurnal Duminică, Sep 13 2009 

mâine începe şcoala pentru copiii mici haha. o să merg şi eu la şcoală ca să râd un pic de ei şi totodată pentru a da flori profesorilor cărora le datorez succesele mele. parcă ieri începeam clasa a 12a, fără niciun stres sau frică de bacul şi examenul ce urmau să vină. sper să mă revăd şi cu persoane cu care, involuntar sau poate inconştient, am răcit legăturile (da, voi, prieteni 😐 ), chestie pe care o regret şi îmi promit să încerc să o repar.

poimâine am examenul pentru şcoala de şoferi. nu este deloc atât de uşor pe cât credeam eu, ignorant infatuat. cu greu scot 22 de puncte. totuşi, sper să trec proba teoretică. nici nu concep să pic. abia acum am prins o poftă de a lucra întrebări şi a acoperi toate golurile. stau în faţa calculatorului, ascult Bolero al lui Ravel, bag ţigară după ţigară, cafea după cafea şi lucrez.

în rest, viitorul sună interesant, promiţător, dement, plin de feeling şi evenimente. cam atât de pe frontul de est. Kudos.

5 septembrie, adică azi. Sâmbătă, Sep 5 2009 

am parte de cea mai interesantă, palpitantă, frumoasă vacanţă ever! e ciudat că de fiecare când se întunecă un drum se luminează altul, că nu fac două zile la rând acelaşi lucru, că viaţa mea este un adrenaline rush, o explozie. că am găsit un nou obiectiv tangibil pentru care să mă zbat, că m-am reparat suddenly şi dintr-o dată.

şi cel mai ciudat este că am atins un fel de inner balance pe care îl căutam de mult timp şi pe care nimic şi nimeni nu îl pot perturba, că am devenit împăcat cu mine însumi.

o singură parte rea: de pe 25… îmi iau la revedere de la orăşelul ăsta, cu toate monotoniile sale, cu toate persoanele la care ţin. dar amintirile rămân. în 10 zile am examen pentru şcoala de şoferi, şi totuşi sunt atât de exaltat că mi-e o târşă absolută de a deschide cartea aia. peştele cel mare este aruncat în marele ocean. se termină un volum. sau poate doar un capitol.

iar acum, ca să nu fie postul prea plictisitor, vă voi prezenta nişte fotografii bizare, făcute între orele 3:00 şi 5:00, în diverse locuri, unul mai bizar decât altul, de nişte bizari.

photo 1 – „a fascinating discovery”

16092008137

photo 2 – „wtf man, is that a rock???”

16092008141

photo 3 – „călărind neantul”

16092008145

photo 4 – „altarul”

16092008147

photo 5 – „drag and drop”

16092008149

dap. icss scoate un copac din pământ şi aleargă cu el pe mijlocul străzii…

cam atât pentru acum. am muuuuulte de povestit, şi atât de puţin timp. promit să scriu mai multe şi mai explicit în viitorul apropiat 😛

Eu şi timpul Luni, Aug 31 2009 

daylight-savings-time

aş vrea să mă criogenez şi să mă trezesc undeva în viitor, să nu mă ştie nimeni, cei la care ţin să fie demult oale şi ulcele. brand new beginning. mi-ar fi mult mai uşor să ştiu că totul e dus de timp şi îngropat, să ştiu că timpul a lucrat cât timp eu am fost absent. poate chiar asta e problema, COEXISTENŢA unor umbre mult prea distincte, care se suprapun prost.

sau aş putea să mă schimb. dar nu e aşa uşor cu schimbările. azi voiam să îmi fac o adresă nouă de mail, azi voiam să formatez calculatorul, azi voiam să răresc ţigările, să îmi fac curat în cameră, să învăţ pentru şcoala de şoferi, azi mi-aş fi dorit să…

ca şi ieri, ca şi alaltăieri. mereu aceleaşi dorinţe, doar dorinţe. da, îmi doresc „prea multe” şi vreau să îmi pice plocon la picioare. dar nu fac nimic pentru mai bine, pentru mine. degeaba îmi întorc mereu prima ţigară şi îmi pun dorinţe.  degeaba iau zâmbitor pastile de somn şi sunt fericit că o să mă trezesc peste 20 de ore, când poate se va fi împlinit ceva. nimic nu se întâmplă şi eu nu pot decât să îmi privesc perplex viaţa cum curge.

„Life is what happens to you while you’re busy with everything else” . oare? pentru mine e cam invers. restul se întâmplă cât eu sunt concentrat să îmi plănuiesc viaţa, să o deversez mai repede, să ajung la momentul fatidic. aş vrea un plan, o hartă, o statistică ca să ştiu şi eu cum să mă pregătesc din timp.

poate sunt eu prea pesimist? poate am băut prea mult? cumva visez şi o să mă trezesc în curând la realitatea cea dulce şi frumoasă? cine îmi poate dovedi că nu visez? că sunt real? că letargia asta este viaţă? că ceea ce mi se întâmplă chiar mi se întâmplă? singurul argument ar fi că respir… nu ar trebui să mă iau aşa de în serios. nimic nu e serios, în fond. e doar o glumă lungă şi deloc docilă, un fel de banc cu cămila.

niciodată nu m-am înţeles bine cu Timpul. ne urâm reciproc. şi nici unul nu poate să se debaraseze prea uşor de celălalt. şi uite că de data asta, mi-a cam dat şah.

Relieved / Goodbye, summer Luni, Aug 31 2009 

măcar o dată în viaţa fiecărui om, vine un moment când simte că nu mai are niciun refugiu, că toate barajele ce îl separă de haosul cel năvalnic se rup, că nu mai există niciun last resort. eh, pentru mine, momentul acela a venit ieri.

am fost la mănăstirea Viforâta. voiam doar să mă rog. să cer iertare pentru că fiecare pas pe care îl fac este greşit şi spre pieirea mea şi suferinţa altora. pentru că, în spatele unei măşti frumos şi minuţios construite, se ascunde un chip fad şi trist. m-am rugat cum nu mă mai rugasem niciodată. m-am rugat pentru mine, dar mai ales pentru cei pe care îi iubesc.

după care, m-am spovedit aşa cum nu mă mai spovedisem niciodată. nu ca la „tata popa” la biserică… „ai drăcuit? ai înjurat?” şi nici nu aşteaptă măcar răspunsul. o confesiune sinceră, cu voce tremurândă, lucruri pe care nu cred că le voi mai spune vreodată cuiva. am cunoscut un om excepţional, care m-a convins că totuşi nu sunt chiar fără de speranţă, care mi-a deschis într-un fel ochii spre un început nou, mai luminos. „niciodată nu e prea târziu să faci ceva pentru tine…” am promis ca 3 zile să postesc, ceea ce nu am mai făcut de la 8 ani, iar sâmbătă mă voi duce iar.

e un sentiment indescriptibil, mă simt ca un Atlas uşurat de greutatea ce zăcea pe umerii săi. acum ştiu că până la urmă, există o speranţă.

–––––––––––––––––––––––––––––––

azi e ultima zi de vară, ploioasă şi apăsătoare. privesc videoclipul de la „Wake me up when september ends” şi discuţia de la început îmi pare atât de familiară. a fost o vară frumoasă, pe care aş trăi-o din nou, o vară în care am devenit student şi în care am câştigat şi am pierdut în mod repetat. nu m-am plimbat prea mult, dar nu prea a contat. a fost vara în care am realizat mai mult ca niciodată că există oameni care, deşi îi decepţionez întotdeauna, ţin cu adevărat la mine. asta a fost VARA MEA.

Cya Joi, Aug 6 2009 

rasarit-in-vama-veche

în 5 ore plec spre Vama Veche. sper să fie tare. sper să mă mai şi întorc. vorba cuiva: „Sunt sigur că nu o să ne mai întâlnim niciodată, deci îţi urez o viaţă plăcută!”… am creieraşul plin de valium şi ştiu că va fi de-a dreptul grav viitorul apropiat. până voi scrie din nou, pray for me! =))

Luni, Aug 3 2009 

şi poate vă întrebaţi de ce nu am mai postat nimic de ceva timp?

pentru că am descoperit că cel mai bine pot să scriu ceea ce am trăit, mi-e mult mai uşor şi sună mult mai natural decât să încerc să imaginez nişte situaţii/feelinguri care nu au existat, cel puţin pentru mine. corespondenţa în realitate le face totuşi imposibil de publicat… sorry pentru cei care le aşteaptă cu ardoare (simte-te!), probabil li le voi prezenta numai lor la un moment dat.

vara asta simt că mă reîntregesc, din toate punctele de vedere. ca o explozie urmată de o implozie. dintr-o substanţă difuză, amorfă, mă preschimb în ceva concentrat, prind formă, mă încheg. devin o identitate.

galopez Miercuri, Iul 22 2009 

nu ai mai avut răbdare, Mihaie, să dau eu anunţul oficial… 🙂
în fine, aşa cum s-a dat un spoiler la postul trecut, sunt proaspăt student la Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori. dar hai să încerc să povestesc mai pe lung:

Ieri dimineaţă mă trezesc într-o stare de linişte totală. mă gândesc să mă duc totuşi la examen, deşi eram deja admis la Marketing, doar ca să văd cum e. Intru în sală, aştept subiectele, şi cu un minut înainte ca acestea să fie împărţite, în creieraşul meu se petrece ceva. Încep să fiu scârbit de felul în care gândeam şi în care încercam să mă „furişez” şi îmi jur că oricât de grele vor fi subiectele, eu o să fac tot ce pot şi voi lăsa în rest totul pe seama sorţii. bineînţeles, subiecte absolut criminale, după o singură privire deja regretam decizia. dar am avut 2 ore şi jumătate de sclipire şi am făcut tot. nu ştiu cum a fost posibil, ce s-a întâmplat cu mine, dar s-a întâmplat. ar fi fost o laşitate, o limitare calea pe care eram tentat să o apuc. niciodată nu am plecat capul în faţa greului. ar fi fost foarte ne-eu. m-am uitat în oglindă când am aflat rezultatul şi, deşi arătam ca un spectru, numai o umbră, obosit şi slab, totuşi mi s-a părut că străluceam. mi s-a părut că undeva în orbitele mele adâncite, deasupra cearcănelor arcuite sumbru, zăcea ceva ce mă deosebeşte de alţii. ceva ce alţii nu au.

Şi rezultatul? sunt al doilea din aproximativ 2000 de candidaţi, cu media de 9,955, intrat la cămin cu regim de hotel în centrul Bucureştiului, cu o bursă de nesimţit şi cu un viitor frumos. acum, că am rezolvat tot ce era de rezolvat, mă simt fără scop şi fără căpătâi.

în fine.vreau pe calea asta să îi felicit pe toţi cei care au susţinut examene până acum şi să le urez succes tutror celor care mai au. este ultimul post despre latura profesională a existenţei mele. cert este că următorii 5 ani voi fi BINE. aşa că de azi, blogul ăsta va fi axat numai pe filosofie, artă şi chestii (ne)plictisitoare.

în dulcele stil clasic Luni, Iul 20 2009 

Marketing – 96.55
Management Economic – 93.55
Comerţ – 96.55

prima zi s-a desfăşurat mult mai bine decât mă aşteptam. mâine mai am un singur examen (FABBV) – şi cel mai important sau poate nu. şi de ce? pentru că am 3 posibilităţi:
1. să nu mă duc deloc, şi să fiu admis la Marketing cu un cămin extrem de drăguţ
2. să mă duc, să văd că nu ştiu la nivelul la care mi-aş dori eu, şi să pun înadins rezultatele greşite, ca să fiu sigur că nu cumva intru la FABBV la fără taxă, dar fără cămin
3. să mă duc, să fac tot, să prind cămin drăguţ în Moxa, şi totul să fie bine când se termină cu bine.
în oricare dintre cele 3 cazuri, ies bine. Deeeeeci, deja mă pot numi ASEist 🙂 Bravo mie, succes tururor care mai am au examene zilele astea!

„tomorrow never knows” Duminică, Iul 19 2009 

haha, am intrat la buget la Administrarea Afacerilor 🙂 eu media 9,82, ultima medie de fără taxă 9,81 =)) totuşi, nu mă încălzeşte cu nimic, eu vreau la ASE şi pace! mâine am examene pentru Marketing (opţiunea 2), Management (opţiunea 3) şi Comerţ (opţiunea 5). toate examenele le dau în Amfiteatrul I din clădirea principală, amfiteatru despre care am înţeles că are 350 de locuri :O…
sper să fie ok. şi chiar dacă nu va fi, nu prea mai îmi pasă.

Pagina următoare »